Dificila trecere prin adolescenţă

Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.


Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.
În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.
Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.


Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu „demolează“ imaginea de „dumnezei atotputernici“ a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.
Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă“. Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Arta de a pune limite copiilor noştri

În evoluţia unei persoane, adolescenţa este o etapă importantă, frumoasă, dar, în aceeaşi măsură, dificilă, problematică. Ea reprezintă trecerea între copilărie şi maturitate, motiv pentru care este marcată şi de tensiuni, de oscilaţii pentru definirea propriei identităţi.

Întrebări precum Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.
Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.
Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.


Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal - care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul - şi el prezent la vârsta adolescenţei - că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.
În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.
Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.


Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă“ ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.
Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).
Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria „abuz“.
Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.“

Dana Alecu, Doxologia.ro

Capacitatea de schimbare a persoanei umane

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache.

Inteligenţa duhovnicească sau lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta şi a copilului tău

Un cuvânt al Maicii Siluana din cadrul conferinţelor „Ai Copil. Învaţă să fii părinte“.


Inteligenta spirituala from Radio IB on Vimeo.

Materiale video pentru cateheze

Sub titlul acestei rubrici vom publica materiale care pot fi punct de plecare pentru discuţii în cadrul catehezelor cu părinţii. Ele au mai mult impact asupra celor care le urmăresc decât materialele scrise, deci sunt mai eficiente în cadrul întâlnirilor cu părinţii.

Dacă aveţi sugestii de materiale pentru această rubrică, ne-am bucura!

Dragoste şi înţelepciune să aveţi!

N.

Importanța primelor clipe din viața copilului

Mama e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească și să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș” imediat după venirea sa pe lume.
Moașa Irina Popescu ne vorbește despre cum ar trebui să se desfasoare primele clipe de viață ale copilului și despre cât de importantă este relația sa cu mama.
Interviu realizat de Adriana Titieni în cadrul emisiunii „Meditații pentru părinți”.

Adriana Titieni: Cât de importante sunt primele clipe ale copilului și cum ar fi normal să se procedeze?
Irina Popescu: Aș vrea să încep cu primele zile ale copilului în maternitate, pentru că eu cred că avem niște probleme mari cu rutina din maternitățile românești. Poate fi vorba de două, trei, cinci zile, cât stă fiecare mamă în maternitate. De exemplu, după cezariană se stă mai mult în spital, iar în aceste situații e nevoie de mai multă „muncă” pentru a re-conecta mama la copil, pentru că ea e imobilă după naștere, este încă sub efectul anestezicului, nu se poate mișca minim 10 ore.

Adriana Titieni: Ce facem cu copilul nou-născut?
Irina Popescu: Ideal ar fi ca nou-nascutul să fie primit pe burtică sau pe pieptul mamei lui, care reprezintă cel mai bun incubator și masă de încălzit. Cordonul ombilical ar trebui să pulseze în continuare, nu să fie secționat în secunda imediat următoare nașterii.

Adriana Titieni: De ce?
Irina Popescu: Pentru că cel mic are nevoie în continuare să respire prin ambele părți, pentru că cea mai grea adaptare a copilului la mediul aerian este adaptarea respiratorie. De aceea ar fi bine să nu scoatem un copil la 37 de săptămâni prin cezariană sau să declanșăm nașterea la 40 de săptămâni când poate copilul se naște la 41 sau 42 de săptămâni. Până la 42 de săptămâni sarcina e în normalitate, este timpul copilului și nu ar trebui să i se ia.
Revenind, copilul are nevoie ca în primele momente să primească oxigen prin ambele părți – și pe nas și prin ombilic – pentru ca respirația pulmonară să se instaleze treptat, să nu forțăm plămânii nou-născutului, care conțin încă lichid amniotic. În acest sens, canalul de naștere ajută foarte mult la „stoarcerea” plămânilor de lichidul amniotic și apoi are loc extensia cutiei toracice, care umple încet-încet plămânii cu aer. Este fascinant cum nașterea naturală oferă cele mai sănătoase și firești mecanisme de adaptare, a mamei la naștere și a copilului la noul mediu.
A fi pro naștere naturală nu reprezintă o reîntoarcere la preistorie, ci de a beneficia de studiile noi care ne arată care este cea mai bună cale pentru mamă și pentru copil, de a ne folosi de toată știința și tehnologie pe care le avem pentru a le fi cât mai bine celor doi. Sunt o mulțime de studii corelate care ne arată că cel mai bine pentru mamă și copil este nașterea naturală, asigurarea contactului între mamă și copil după naștere, lăsarea cordonului să pulseze măcar cinci minunte după naștere.
Pus imediat pe abdomenul sau pieptul mamei, copilul nou-născut se „cațără” spre piept („breast crawl”), având un reflex de supt dat de instinctul de supraviețuire. El e ghidat de mirosul sânului – mama secretă un miros specific care îi dă „traseul”, iar inima și respirația mamei sunt lucruri pe care el le cunoaște. Practic, abdomenul și sânul mamei reprezintă singurul loc unde noul-născut se simte în siguranță.
E important să știm că nou-născutul se atașează la sân în circa 20-30 de minute de la naștere, în cazul unei nașteri nemedicalizate, fără anestezie, și în aproximativ o oră în cazul unei nașteri medicalizate (copilul este mai amorțit, mai puțin alert și tonic). Privat de această atașare, copilul pierde reflexul de atașare corectă la sân, primește și un biberon sau glucoză, iar apoi mamei îi va fi foarte greu să-l atașeze la sân. E vorba aici de un reflex de supt perturbat și memoria ultimului supt, iar dacă ultimul supt a venit cu biberonul, copilul va aștepta acel biberon. De aceea, dacă e nevoie de complementare, hrănirea se va face cu lingurița sau cu seringa, nu cu biberonul (maternitățile baby-friendly, de exemplu, nu au voie să fie dotate cu biberoane).
Lucrurile oricum s-ar desfășura mult mai ușor într-o maternitate dacă mama e cu bebelușul ei în același salon. Mamei trebuie să i se facă doar un mic instructaj (să i se spună câteva cuvinte despre cum să-l pună pe cel mic la sân, cum să-l schimbe) și să fie încurajată să-și ia copilul în brațe, să se obișnuiască cu el și să capete astfel încredere în forțele ei și în capacitatea ei de a avea grijă de copil. De asemenea, și tatăl ar trebui încurajat să facă aceste lucruri – să-și ia copilul în brațe, să-l schimbe, pentru a scăpa de teama de a-i face ceva rău.

Adriana Titieni: Povestește-ne despre depresiile care pot apărea la mame pentru că, dupa naștere, copilul e ținut departe de ea, nu l-a ținut la sân imediat după naștere.
Irina Popescu: În aceste situații mama se simte incapabilă, incompententă, pentru că ea are nevoie să simtă că e mamă și e important să nu primească mesajele negative care vin asupra ei în această perioadă.
Mama copilului e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească, să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș”. Nevoile emoționale ale noului-născut sunt la fel de reale, valide și importante ca și cele fizice, nu există răsfăț în această perioadă. Dacă bebelușul este validat din punct de vedere psihoemoțional, atunci el va plânge mai puțin, va avea mai puține probleme fizice, pentru că nu vom mai avea somatizări pentru nevoile sale emoționale neîmplinite.
Mi s-a reproșat că vorbind despre aceste lucruri vin cu misticisme. Ce misticism există în a recunoaște că avem hormoni care guvernează atât partea fizică, cât și partea psihică? Orice endocrinolog, orice psiholog știe aceste lucruri.
Din păcate, din nu știu ce motiv, partea medicală a nașterii e văzută doar ca ceva fizic. Vestea bună e că asistăm, în zilele noastre, la o întoarcere foarte mare către natural, către bio și eco, și cred că asta e valabil și pentru viitoarele mămici, care vor ști ce să ceară pentru copiii lor. Eu am foarte mare încredere în puterea femeilor de a cere ce e mai bine.
Dacă sunteți însărcinate, dacă doriți să nașteți natural, vreți să primiți suport în alăptare și aveţi nevoie de ajutor, o puteți găsi pe Irina Popescu pe http://www.nastecumsimti.org/.

Interviu realizat cu Irina Popescu în cadrul emisiunii 

„Meditații pentru părinți” realizată de Adriana Titieni

Sursa: http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea-parintilor/Sanatate/Sunt-insarcinata/Importanta-primelor-clipe-din-viata-copilului-articol-1836.html
 via Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii Arghangheli" Iaşi.

De ştiut:

• O campanie pentru cunoaşterea drepturilor mamei şi copilului şi împotriva abuzurilor care pot interveni în maternităţi a fost lansată de Ioana Haşu - Radio France Internationale.

Cum să te aperi fără să ataci

A răspunde răului cu bine este o învăţătură evanghelică minunată, însă atât de greu de pus în aplicare... Ne vedem neputincioşi în situaţii minore, când ne sare ţandăra la cel mai mic atac.
Un alt context - acela în care copiii ne sunt agresaţi. Ce facem, ce îi învăţăm? Este extrem de greu să nu ne înfuriem şi să nu răspundem agresiv în asemenea situaţii. E greu, dar e necesar şi eficient.
Cum să ne apărăm fără să devenim la rândul nostru agresori? Cum îi învăţăm pe copii să se comporte în situaţii în care sunt agresaţi?

În prezentarea de mai jos, recomandată de Itsy Bitsy, avem câteva explicaţii. Dincolo de limbajul modern, psihologic, sfaturile se aşează perfect pe ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre puterile sufletului:




Concluzii. Cum putem răspunde agresivităţii fără brutalitate?
Prin:

• - întărirea forţei interioare (autocunoaştere, rugăciune, învăţarea trăirii permanente în Prezenţa lui Dumnezeu)
• - recunoaşterea fricii şi lucrul cu ea - încredinţarea ei lui Dumnezeu
• - folosirea mâniei ca şi combustibil, energie pentru a face ceva folositor: „Mania e ca benzina. Daca o imprastii si cineva aprinde un chibrit, obtii un infern. Dar mania, ca motor, e puternica. Daca ne punem mania inauntrul unui motor, ne poate propulsa inainte, ne poate ajuta in momente oribile si ne poate da putere interioara." (Scilla Elworthy)
• - cooperarea cu ceilalţi, sprijinul reciproc
• - curaj
• - hotărârea de a nu răspunde la rău cu rău
  

Un articol foarte bun pe această temă a răspunsului în faţa agresivităţii a apărut de curând în Familia ortodoxă nr. 1/2013:
"Agresiunea în şcoli, de la intimidare până la violenţă" - Psiholog Irina Constantinescu
Sunt explicate aici felurile în care pot fi agresaţi copiii, care sunt simptomele după care putem recunoaşte că s-a întâmplat ceva, ce măsuri trebuie să luăm rapid şi cum putem investi în dezvoltarea unei personalităţi mai puternice a copilului.

N.

Despre educaţia creştină a copiilor

Părintele Emanuel Ganciu, invitatul emisiunii de mai jos, este preot paroh în localitatea Jilava, jud. Ilfov şi tată a 4 copii. În cadrul parohiei a înfiinţat şi Centrul misionar "Sf. Nicolae", unde au loc diverse ateliere şi cateheze pentru copii, dar şi un atelier pentru părinţi, sub genericul "Şcoala părinţilor".
Mai multe informaţii despre activităţile cu copiii de la Jilava, aici.

Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului risipitor

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile
Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor
Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.
În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugândul-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.
Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil ca să se piardă copilul atâtor lacrimi“.
Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“

Cristina Sturzu, Doxologia.ro

Copiii şi învăţarea iubirii - familia ca loc de practică a virtuţilor

„… Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt…“. Probabil că aţi auzit măcar o dată în viaţă imnul dragostei al Sfântului Apostol Pavel, pe care îl puteţi citi în capitolul 13 al primei Epistole către corinteni. Mă leg de amintirea acestui imn pentru a vă aduce spre meditaţie un aspect la care, poate, ca părinţi, vă gândiţi mai puţin.

Da, vă iubiţi copiii, aceasta e o realitate. Că o faceţi după ultimele sugestii din manualele de parenting ori aşa cum aţi învăţat acasă, de la părinţi ori de la o alte persoane semnificative din viaţa voastră, un lucru e cert: vă iubiţi copiii şi faceţi tot ce credeţi că e mai bine pentru ei şi căutaţi să-i învăţaţi ori să-i duceţi să înveţe tot ce consideraţi necesar pentru lumea în care trăim. Dar cum şi mai ales când îi învăţaţi să iubească?
Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.
Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.“

Iubirea se învaţă în familie
Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de convieţuire. În cartea „It's Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic, putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească. Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc, copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi, ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu competitiv, unde succesul se măsoară în premii.
Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă. Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi „aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii.

Scopul familiei e acumularea de posesii?
Veţi spune că nu este timp; că, pe lângă folosul pe care îl au copiii mergând la diverse activităţi, ei stau acolo în perioade de timp în care oricum nu sunteţi acasă, fiind la serviciu. Că nu le doriţi copiilor să crească „cu cheia la gât“, aşa cum aţi crescut voi. Şi este adevărat. În vremurile noastre, pentru un trai decent e nevoie de multă muncă. Iar a dori bunăstarea este ceva sănătos. Bunăstarea este bună foarte şi ea este pomenită chiar şi în slujba Tainei Cununiei, în care rugăciunile citite pentru binecuvântarea tinerei familii se referă şi la darurile materiale care să se reverse asupra acestora.
Dar să nu uităm scopul, pomenit tot la această slujbă: „ca toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi Ţie plăcut“. Cu alte cuvinte, bunăstarea e ca să nu mai avem grija zilei de mâine, pentru a ne putea îngriji doar de Dumnezeu şi cum să plăcem Lui şi nu de acumulare de posesii, care nu va duce decât la şi mai multe griji. Avem nevoie de mult discernământ pentru a putea hotărî unde e limita. Şi ne ajută în această hotărâre tocmai onestitatea cu care căutăm mai întâi Împărăţia, pentru ca apoi toate să ni se adauge nouă.

Cristina Sturzu, Doxologia.ro