Atat in jurul nostru, cat si in
interiorul nostru suntem acaparati de zgomote si inecati in agitatie.
Pentru o dezvoltare corecta, ca parinte si ca om in societate, este
necesar sa ne gasim linistea, pacea si tacerea dinauntrul nostru.
A.T.:
„Cine sunt eu?” este o intrebare la care se tot cauta raspunsuri. Se
incearca raspunsuri de sute de ani, din partea celor mai mari autori din
istorie.
Doar
ca pare ca, acum, timpurile sunt atat de tulburatoare si tulburate,
incat chiar nu prea mai stim cine suntem si ce am avea de facut ca sa
primim liniste si pace, sa putem oferi blandete si iubire.
M.S.V.: Nu
stim cine suntem si nici nu o sa aflam. Suntem o mare taina. Cautam un
raspuns cu emisfera stanga a creierului, cea rationala, la o intrebare
pusa de inima omului, de adancul sau. Ca om, am aceasta nevoie de a fi,
de a ma simti ca sunt in identitatea mea, si nu de a-mi defini
identitatea.
Va veni vremea cand
fiecare va sti cine este pentru ca, atunci, chiar va fi cine este.
Deocamdata, nu avem raspuns pentru ca nu suntem. Numai Dumnezeu este Cel
ce este. Eu sunt cea care voi deveni. Sunt o realitate in devenire.
Aici
este, in acelasi timp, si o taina abordabila. Adica: eu sunt cea care
m-am nascut in 1944, in comuna Valcele. Eu sunt cea din clasa I, eu sunt
cea din clasa a VII-a, eu sunt cea din anul I de facultate, eu sunt cea
de acum 10 ani, eu sunt cea din clipa asta. Deci, eu sunt acel cineva
care zice „eu sunt”.
Nu mai este
aproape nicio legatura, nici fizica, nici chimica, intre mine si cea
care eram la sase luni. Si totusi, in mine exista o permanenta care ma
face sa spun despre mine „eu sunt”.
Cam
acesta ar fi, sa zicem, firul de care ne putem agata in a ne accepta ca
taina. Si vom afla mai multe dcat atat din intrebarea „Cine sunt eu
pentru tine?”.
Eu pot sa spun o
multime de lucruri despre mine (ce fac, cati ani am, pe la ce emisiuni
am fost), dar nu stiu ce inseamna pentru tine asta. Cine sunt eu pentru
tine?
Vom afla ca suntem cineva
pentru altcineva. Si, daca suntem atat de nefericiti si de bulversati,
este pentru ca noi nu suntem pentru altul, ci suntem pentru noi insine.
Daca spun „eu” mereu, se creeaza aceasta structura psihologica in mine,
care se da drept mine si de care este ca un cancer. Si atunci, ce voi
face? Te voi impinge ca sa fiu eu. Am nevoie de tine numai daca ma
confirm pe mine.
Ori, ca sa fiu
eu, sa ma apropii de mine, este nevoie sa il aud pe cel ce ma cheama.
Este important sa ma lepad de acest „eu” ce este facut din niste
straturi.
Sunt specialisti in
sufletul omenesc, psihologi si psihoterapeuti ce spun lucruri atat de
adevarate despre om. La suprafata avem un „eu” protector ca sa acoperim
„eu-ul” ranit. Iar acel „eu” autentic este ingropat pe undeva prin
adancul sufletului nostru.
Mantuitorul
ne spune sa ne lepadam de noi insine, adica de toate aceste protectii
pe care ni le-am construit. Ne spunem sa ramanem vulnerabili si El ne va
infiinta, adica ne va aduce la statutul si la dimensiunea de persoana.
Omul
are aceasta dimensiune de subiect, de „cine”. Dar, este ca o intrebare,
ca o posibilitate. O varianta este ca omul poate sa se determine si sa
aiba tendinta sa se defineasca, rupandu-se de ce este el, alunecand spre
starea de individ – „al meu”, „pentru mine”. Ma definesc prin statut,
functie, roluri, ce am, ce fac.
Sau,
in partea cealalta, catre „a fi persoana”, unde sunt numai pentru ca
sunt in relatie cu tine, sunt pentru tine, sunt cu tine, impreuna cu
tine si nu impotriva ta.
Si
atunci, gandeste-te cum arata viata omului traita pentru celalalt. Dar
nu in sensul ca „iti fac pe plac ca sa ma placi” – sunt foarte multi
care au impresia asta. Cam aici este jocul.
A.T.:
Aici este jocul. Dar care este motivul pentru care multi dintre noi
incearca sa obtina un statut, incearca sa afle cine sunt, obtinand
bunuri materiale, recunoastere publica, copii care sa fie implinirea
visurilor ca parinti (respectiv de nota 10, imbracat intr-un anume fel)?
De ce simtim nevoia sa facem toate aceste lucruri? Si cum putem sa ne
indepartam de ele?
M.S.V.: Fereasca
Dumnezeu sa ne indepartam! Acestea sunt lucruri bune. Pentru ca asa
ne-a facut Dumnezeu. Ne-a facut cineva, ne-a facut stapani peste tot
Pamantul, ne-a zis sa ne inmultim si sa umplem Pamantul. Sunt darurile
lui Dumnezeu si misiunea noastra pe lume.
Doar ca, le implinim prost. In loc sa vreau sa fiu stapanul Lumii, eu ma las stapanit de Lume. Si alerg dupa ce mi se da.
Primul
pas pentru a ma vindeca este sa devin stapan pe putinul pe care il am
deocamdata. Deocamdata, mie imi apartine trupul meu. Este necesar sa ma
invat sa devin stapan peste trupul meu. Cand ii dau, ce ii dau, cum ii
dau.
Apoi, ma concentrez sa devin stapan peste sufletul meu – dorintele mele, poftele mele etc.
Daca
le administrez pe toate acestea bine, cu ajutorul lui Dumnezeu (pentru
ca altfel nu pot), Dumnezeu zice „Peste putine ai fost credincios, peste
multe te voi pune”. De aici incolo, incepe bucuria.
Deci,
in clipa in care ai invatat sa iti stapanesti aceste porniri care te
hartuiesc in toate felurile, poti sa stai de vorba cu sufletul tau.
Avem
nevoie sa ascultam aceasta voce adanca si sa Il intrebam pe Dumnezeu
cum ne implinim nevoia de a fi recunoscut. Ca sa nu ajungem pe cai
laturalnice, care sunt niste fundaturi, niste caricaturi.
Dar
sa nu ne amputam sufletul. Sa nu ne inchipuim ca a te duce la biserica
si a te duce la Dumnezeu iti scoate organele poftitoare, iti ia
dorintele. Ne orientam catre sursa, catre izvorul adevarat.
A.T.: Cum putem sa ne ascultam vocea aceea interioara? Pentru ca, uneori, de atata zgomot de fond, nu mai auzi vocea interioara.
M.S.V.: Si bine facem ca nu o auzim. Cine stie ce gargauni mai sunt pe acolo. (razand)
A.T.: (razand) Dar poate ca pierdem, pe langa gargauni, si semnele bune.
M.S.V.:
Asa este. Ca sa putem sa ne ascultam pe noi, nu trebuie sa ajungem la
vocea interioara, ci la tacerea interioara. Dumnezeu ne vorbeste in
tacere. Sufletul nostru Ii vorbeste lui Dumnezeu in tacere. Ca sa putem
sa ajungem la noi insine, trebuie sa ajungem la nucleul de tacere. (Si
apoi, si gargaunii au ratiunea lor.)
Dar
semnificatia este in acel camp de tacere care nu e nimic. Tacerea este
mai speciala decat vorbirea. Pentru ca putem vorbi in desert, putem
vorbi ca sa treaca vremea, dar nu putem sa tacem fara sens. In tacere
este un sens care ne scapa.
Deci,
avem nevoie sa trecem de frica aceea ingrozitoare. Pentru ca, din clipa
in care intram inauntrul nostru, ne intampina o frica, o senzatie de
gol, de harmalaie. Si atunci, dam drumul la televizor, ne inconjuram de
zgomote, pentru a scapa de intalnirea aceea terifianta cu noi insine,
asa cum suntem.
Acesta este
semnul ca noi nu mai suntem in stare sa dorim sanatatea. Gandeste-te.
Daca te duci la medic si afli ca ai o boala, ce faci? Incepi un
tratament. Doresti sa te vindeci; in loc sa negi ca ai avea vreo
problema si sa mori. Asa este si aici.
Suntem
plini de harmalaie, de voci si asa mai departe. Ma duc la doctorul
sufletului meu sa ma vindece. Puterea pe care o primesc prin harul de la
Biserica, prin Sfintele Taine, ma ajuta sa strabat aceste vami ale
vazduhului, din interiorul meu si sa ajung la tacere.
Daca omul ar tacea in fata lui Dumnezeu macar un sfert de ora din 24 de ore, viata lui ar fi cu totul alta.
A.T.: Cand este bine sa ne ducem copiii la biserica? De la ce varsta?
M.S.V.:
Dintotdeauna. Ii ducem de cand sunt in burta mamei. Copiii nostri sunt
in semintele, in celulele noastre. Daca noi mergem la biserica, merg si
celulele noastre. Creste in burtica, creste si in biserica. Se naste,
este in biserica.
Este absolut vital pentru copil sa il primeasca pe Dumnezeu, sa se impartaseasca de Dumnezeu inca din burtica mamei.
A.T.: De cand este bine sa spovedim un copil? De la ce varsta?
M.S.V.: Nu
il spovedim noi, il spovedeste Parintele. Varsta pentru spovedanie este
la 7 ani, cand se creeaza structurile cerebrale care fac ca viata sa
fie responsabila. Pana atunci, copilul nu este responsabil de faptele
lui, ci doar parintii sai.
A.T.: Postul si copiii? Copiii trebuie sa tina post inainte sa se spovedeasca?
M.S.V.:
Nimeni nu tine post inainte sa se spovedeasca. Spovedania nu este
legata de post, decat printr-o obisnuinta, printr-un obicei. Cand
oamenii nu se mai spovedeau des, Biserica ii indemna ca o mama sa tina
macar post.
Daca oamenii nu tin
tot postul randuit de Biserica, atunci preotul poate sa le spuna sa tina
macar trei zile post inainte de spovedanie sau impartasanie. Aici sunt
multe lucruri care nu sunt intelese corect.
Copilul
posteste impreuna cu parintii si cu intreaga familie, dupa putinta lui.
Asa cum si oamenii postesc dupa putinta lor. Pana la 7 ani nu se pune
problema sa nu manance carne, apoi branzeturi – pana la 12 ani. Nu mai
stiu exact.
Dar copilul doreste
sa posteasca, daca a trait intr-o familie cu post. Ii face placere sa
posteasca si o simte ca pe o dragoste. Copilului ii place sa isi arate
dragostea prin fapte. Am vazut la multi copii ca postul este un act de
dragoste catre Dumnezeu. Ei simt ca Dumnezeu le daruieste ceva special.
A.T.:
As vrea sa stiu daca legatura aceea cu tacerea din noi, ca parinti,
poate fi construita daca ne ducem copiii la biserica din timp, prin
crearea acestei legaturi dintre copil si Dumnezeu.
M.S.V.:
Da, se poate. Sunt momente in Sfanta Liturghie cand se tace in
biserica. Depinde si cum traieste comunitatea respectiva, depinde si de
Parinte cum isi educa enoriasii. Sunt momente de tacere si copiii invata
sa taca, invata sa se bucure.
Apoi,
mai este important sa invatam ca si acasa copilul are nevoie sa taca;
si la scoala. Parintii pot face din asta un joc: intorc o clepsidra si,
pana se scurge nisipul, stabilesc un moment de tacere.
De
asemenea, copilul are nevoie sa invete sa se uimeasca, sa se minuneze.
Se zice ca cea mai profunda tacere este „de iti sta mintea in loc”. Sa
ii invatam pe copii sa le „stea mintea in loc cat mai des”. Ori, noi le
punem mintea in vartej – le punem jocuri pe calculator, desene animate –
ca sa scapam de ei.
Sunt o
multime de modalitati simple de a trai in tacere, de a ajunge la liniste
si pace si, in acest fel, de a te ajuta sa traiesti si momentele de
indoiala.
Este foarte important
sa ne invatam copiii ca indoiala face parte din viata noastra; la fel si
frica. Si sa le ascultam temerile, nu sa ii injosim pentru ca le este
frica.
Uneori asigurarile de
genul „nu o sa te doara” sunt false. Copilul este viu si trebuie sa
treaca prin experiente reale. Altfel, el nu va mai avea incredere.
A.T.: Apropo de incredere, e bine ca un parinte sa isi marturiseasca indoielile, fricile si neputintele in fata copilului lui?
M.S.V.:
Nu pana la a-l impovara, dar, cand sunt evidente, da, este necesar. De
exemplu, daca parintele este incruntat sau trist, copilul se sperie.
Daca parintii ii explica celui mic ce s-a intamplat, copilul va
intelege. Daca ne ascundem emotiile, il invatam si pe copil sa minta.
Copilul are nevoie sa inteleaga ca tata si mama nu sunt perfecti, dar ca se pot perfectiona si ca se ofera lui Dumnezeu.
Daca
nu ne marturisim fricile, copilul ajunge sa isi creada tatal zeu si, la
prima greseala, s-a terminat cu orice incredere. Dar, daca te vede ca
lupti cu slabiciuni, intelege adevarul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu