Cât de important este aspectul exterior?

Societatea actuală promovează o imagine idealizată şi sexualizată a femeii - cât mai slabă, fără defecte, cu imagini editate în programe sofisticate.
Promovarea excesivă a acestei imagini idealizate îi supune pe copiii noştri la o presiune incredibilă în ceea ce priveşte felul în care arată.

 “Acest mediu ne invata copiii sa se pretuiasca in functie de numarul de like-uri pe care le primesc si de genul de comentarii pe care le primesc”, explica Meaghan Ramsey.

Mai multe despre această problemă, în materialul de mai jos:

Pune-ţi TU mai întâi masca de oxigen!

Dificila trecere prin adolescenţă

Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.


Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.
În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.
Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.


Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu „demolează“ imaginea de „dumnezei atotputernici“ a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.
Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă“. Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Arta de a pune limite copiilor noştri

În evoluţia unei persoane, adolescenţa este o etapă importantă, frumoasă, dar, în aceeaşi măsură, dificilă, problematică. Ea reprezintă trecerea între copilărie şi maturitate, motiv pentru care este marcată şi de tensiuni, de oscilaţii pentru definirea propriei identităţi.

Întrebări precum Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.
Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.
Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.


Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal - care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul - şi el prezent la vârsta adolescenţei - că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.
În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.
Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.


Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă“ ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.
Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).
Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria „abuz“.
Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.“

Dana Alecu, Doxologia.ro

Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului risipitor

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile
Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor
Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.
În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugândul-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.
Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil ca să se piardă copilul atâtor lacrimi“.
Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“

Cristina Sturzu, Doxologia.ro