Cine sunt eu?

Pentru o dezvoltare completa, avem nevoie de putere interioara si de liniste sufleteasca. Un interviu cu Maica Siluana Vlad

Atat in jurul nostru, cat si in interiorul nostru suntem acaparati de zgomote si inecati in agitatie. Pentru o dezvoltare corecta, ca parinte si ca om in societate, este necesar sa ne gasim linistea, pacea si tacerea dinauntrul nostru.

A.T.: „Cine sunt eu?” este o intrebare la care se tot cauta raspunsuri. Se incearca raspunsuri de sute de ani, din partea celor mai mari autori din istorie.

Doar ca pare ca, acum, timpurile sunt atat de tulburatoare si tulburate, incat chiar nu prea mai stim cine suntem si ce am avea de facut ca sa primim liniste si pace, sa putem oferi blandete si iubire.

M.S.V.: Nu stim cine suntem si nici nu o sa aflam. Suntem o mare taina. Cautam un raspuns cu emisfera stanga a creierului, cea rationala, la o intrebare pusa de inima omului, de adancul sau. Ca om, am aceasta nevoie de a fi, de a ma simti ca sunt in identitatea mea, si nu de a-mi defini identitatea.

Va veni vremea cand fiecare va sti cine este pentru ca, atunci, chiar va fi cine este. Deocamdata, nu avem raspuns pentru ca nu suntem. Numai Dumnezeu este Cel ce este. Eu sunt cea care voi deveni. Sunt o realitate in devenire.

Aici este, in acelasi timp, si o taina abordabila. Adica: eu sunt cea care m-am nascut in 1944, in comuna Valcele. Eu sunt cea din clasa I, eu sunt cea din clasa a VII-a, eu sunt cea din anul I de facultate, eu sunt cea de acum 10 ani, eu sunt cea din clipa asta. Deci, eu sunt acel cineva care zice „eu sunt”.

Nu mai este aproape nicio legatura, nici fizica, nici chimica, intre mine si cea care eram la sase luni. Si totusi, in mine exista o permanenta care ma face sa spun despre mine „eu sunt”.

Cam acesta ar fi, sa zicem, firul de care ne putem agata in a ne accepta ca taina. Si vom afla mai multe dcat atat din intrebarea „Cine sunt eu pentru tine?”.

Eu pot sa spun o multime de lucruri despre mine (ce fac, cati ani am, pe la ce emisiuni am fost), dar nu stiu ce inseamna pentru tine asta. Cine sunt eu pentru tine?

Vom afla ca suntem cineva pentru altcineva. Si, daca suntem atat de nefericiti si de bulversati, este pentru ca noi nu suntem pentru altul, ci suntem pentru noi insine. Daca spun „eu” mereu, se creeaza aceasta structura psihologica in mine, care se da drept mine si de care este ca un cancer. Si atunci, ce voi face? Te voi impinge ca sa fiu eu. Am nevoie de tine numai daca ma confirm pe mine.

Ori, ca sa fiu eu, sa ma apropii de mine, este nevoie sa il aud pe cel ce ma cheama. Este important sa ma lepad de acest „eu” ce este facut din niste straturi.

Sunt specialisti in sufletul omenesc, psihologi si psihoterapeuti ce spun lucruri atat de adevarate despre om. La suprafata avem un „eu” protector ca sa acoperim „eu-ul” ranit. Iar acel „eu” autentic este ingropat pe undeva prin adancul sufletului nostru.

Mantuitorul ne spune sa ne lepadam de noi insine, adica de toate aceste protectii pe care ni le-am construit. Ne spunem sa ramanem vulnerabili si El ne va infiinta, adica ne va aduce la statutul si la dimensiunea de persoana.

Omul are aceasta dimensiune de subiect, de „cine”. Dar, este ca o intrebare, ca o posibilitate. O varianta este ca omul poate sa se determine si sa aiba tendinta sa se defineasca, rupandu-se de ce este el, alunecand spre starea de individ – „al meu”, „pentru mine”. Ma definesc prin statut, functie, roluri, ce am, ce fac.

Sau, in partea cealalta, catre „a fi persoana”, unde sunt numai pentru ca sunt in relatie cu tine, sunt pentru tine, sunt cu tine, impreuna cu tine si nu impotriva ta.

Si atunci, gandeste-te cum arata viata omului traita pentru celalalt. Dar nu in sensul ca „iti fac pe plac ca sa ma placi” – sunt foarte multi care au impresia asta. Cam aici este jocul.

A.T.: Aici este jocul. Dar care este motivul pentru care multi dintre noi incearca sa obtina un statut, incearca sa afle cine sunt, obtinand bunuri materiale, recunoastere publica, copii care sa fie implinirea visurilor ca parinti (respectiv de nota 10, imbracat intr-un anume fel)? De ce simtim nevoia sa facem toate aceste lucruri? Si cum putem sa ne indepartam de ele?

M.S.V.: Fereasca Dumnezeu sa ne indepartam! Acestea sunt lucruri bune. Pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu. Ne-a facut cineva, ne-a facut stapani peste tot Pamantul, ne-a zis sa ne inmultim si sa umplem Pamantul. Sunt darurile lui Dumnezeu si misiunea noastra pe lume.

Doar ca, le implinim prost. In loc sa vreau sa fiu stapanul Lumii, eu ma las stapanit de Lume. Si alerg dupa ce mi se da.

Primul pas pentru a ma vindeca este sa devin stapan pe putinul pe care il am deocamdata. Deocamdata, mie imi apartine trupul meu. Este necesar sa ma invat sa devin stapan peste trupul meu. Cand ii dau, ce ii dau, cum ii dau.

Apoi, ma concentrez sa devin stapan peste sufletul meu – dorintele mele, poftele mele etc.

Daca le administrez pe toate acestea bine, cu ajutorul lui Dumnezeu (pentru ca altfel nu pot), Dumnezeu zice „Peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune”. De aici incolo, incepe bucuria.

Deci, in clipa in care ai invatat sa iti stapanesti aceste porniri care te hartuiesc in toate felurile, poti sa stai de vorba cu sufletul tau.

Avem nevoie sa ascultam aceasta voce adanca si sa Il intrebam pe Dumnezeu cum ne implinim nevoia de a fi recunoscut. Ca sa nu ajungem pe cai laturalnice, care sunt niste fundaturi, niste caricaturi.

Dar sa nu ne amputam sufletul. Sa nu ne inchipuim ca a te duce la biserica si a te duce la Dumnezeu iti scoate organele poftitoare, iti ia dorintele. Ne orientam catre sursa, catre izvorul adevarat.

A.T.: Cum putem sa ne ascultam vocea aceea interioara? Pentru ca, uneori, de atata zgomot de fond, nu mai auzi vocea interioara.

M.S.V.: Si bine facem ca nu o auzim. Cine stie ce gargauni mai sunt pe acolo. (razand)

A.T.: (razand) Dar poate ca pierdem, pe langa gargauni, si semnele bune.

M.S.V.: Asa este. Ca sa putem sa ne ascultam pe noi, nu trebuie sa ajungem la vocea interioara, ci la tacerea interioara. Dumnezeu ne vorbeste in tacere. Sufletul nostru Ii vorbeste lui Dumnezeu in tacere. Ca sa putem sa ajungem la noi insine, trebuie sa ajungem la nucleul de tacere. (Si apoi, si gargaunii au ratiunea lor.)

Dar semnificatia este in acel camp de tacere care nu e nimic. Tacerea este mai speciala decat vorbirea. Pentru ca putem vorbi in desert, putem vorbi ca sa treaca vremea, dar nu putem sa tacem fara sens. In tacere este un sens care ne scapa.

Deci, avem nevoie sa trecem de frica aceea ingrozitoare. Pentru ca, din clipa in care intram inauntrul nostru, ne intampina o frica, o senzatie de gol, de harmalaie. Si atunci, dam drumul la televizor, ne inconjuram de zgomote, pentru a scapa de intalnirea aceea terifianta cu noi insine, asa cum suntem.

Acesta este semnul ca noi nu mai suntem in stare sa dorim sanatatea. Gandeste-te. Daca te duci la medic si afli ca ai o boala, ce faci? Incepi un tratament. Doresti sa te vindeci; in loc sa negi ca ai avea vreo problema si sa mori. Asa este si aici.

Suntem plini de harmalaie, de voci si asa mai departe. Ma duc la doctorul sufletului meu sa ma vindece. Puterea pe care o primesc prin harul de la Biserica, prin Sfintele Taine, ma ajuta sa strabat aceste vami ale vazduhului, din interiorul meu si sa ajung la tacere.

Daca omul ar tacea in fata lui Dumnezeu macar un sfert de ora din 24 de ore, viata lui ar fi cu totul alta.

A.T.: Cand este bine sa ne ducem copiii la biserica? De la ce varsta?

M.S.V.: Dintotdeauna. Ii ducem de cand sunt in burta mamei. Copiii nostri sunt in semintele, in celulele noastre. Daca noi mergem la biserica, merg si celulele noastre. Creste in burtica, creste si in biserica. Se naste, este in biserica.

Este absolut vital pentru copil sa il primeasca pe Dumnezeu, sa se impartaseasca de Dumnezeu inca din burtica mamei.

A.T.: De cand este bine sa spovedim un copil? De la ce varsta?

M.S.V.: Nu il spovedim noi, il spovedeste Parintele. Varsta pentru spovedanie este la 7 ani, cand se creeaza structurile cerebrale care fac ca viata sa fie responsabila. Pana atunci, copilul nu este responsabil de faptele lui, ci doar parintii sai.

A.T.: Postul si copiii? Copiii trebuie sa tina post inainte sa se spovedeasca?

M.S.V.: Nimeni nu tine post inainte sa se spovedeasca. Spovedania nu este legata de post, decat printr-o obisnuinta, printr-un obicei. Cand oamenii nu se mai spovedeau des, Biserica ii indemna ca o mama sa tina macar post.

Daca oamenii nu tin tot postul randuit de Biserica, atunci preotul poate sa le spuna sa tina macar trei zile post inainte de spovedanie sau impartasanie. Aici sunt multe lucruri care nu sunt intelese corect.

Copilul posteste impreuna cu parintii si cu intreaga familie, dupa putinta lui. Asa cum si oamenii postesc dupa putinta lor. Pana la 7 ani nu se pune problema sa nu manance carne, apoi branzeturi – pana la 12 ani. Nu mai stiu exact.

Dar copilul doreste sa posteasca, daca a trait intr-o familie cu post. Ii face placere sa posteasca si o simte ca pe o dragoste. Copilului ii place sa isi arate dragostea prin fapte. Am vazut la multi copii ca postul este un act de dragoste catre Dumnezeu. Ei simt ca Dumnezeu le daruieste ceva special.

A.T.: As vrea sa stiu daca legatura aceea cu tacerea din noi, ca parinti, poate fi construita daca ne ducem copiii la biserica din timp, prin crearea acestei legaturi dintre copil si Dumnezeu.

M.S.V.: Da, se poate. Sunt momente in Sfanta Liturghie cand se tace in biserica. Depinde si cum traieste comunitatea respectiva, depinde si de Parinte cum isi educa enoriasii. Sunt momente de tacere si copiii invata sa taca, invata sa se bucure.

Apoi, mai este important sa invatam ca si acasa copilul are nevoie sa taca; si la scoala. Parintii pot face din asta un joc: intorc o clepsidra si, pana se scurge nisipul, stabilesc un moment de tacere.

De asemenea, copilul are nevoie sa invete sa se uimeasca, sa se minuneze. Se zice ca cea mai profunda tacere este „de iti sta mintea in loc”. Sa ii invatam pe copii sa le „stea mintea in loc cat mai des”. Ori, noi le punem mintea in vartej – le punem jocuri pe calculator, desene animate – ca sa scapam de ei.

Sunt o multime de modalitati simple de a trai in tacere, de a ajunge la liniste si pace si, in acest fel, de a te ajuta sa traiesti si momentele de indoiala.

Este foarte important sa ne invatam copiii ca indoiala face parte din viata noastra; la fel si frica. Si sa le ascultam temerile, nu sa ii injosim pentru ca le este frica.

Uneori asigurarile de genul „nu o sa te doara” sunt false. Copilul este viu si trebuie sa treaca prin experiente reale. Altfel, el nu va mai avea incredere.

A.T.: Apropo de incredere, e bine ca un parinte sa isi marturiseasca indoielile, fricile si neputintele in fata copilului lui?

M.S.V.: Nu pana la a-l impovara, dar, cand sunt evidente, da, este necesar. De exemplu, daca parintele este incruntat sau trist, copilul se sperie. Daca parintii ii explica celui mic ce s-a intamplat, copilul va intelege. Daca ne ascundem emotiile, il invatam si pe copil sa minta.

Copilul are nevoie sa inteleaga ca tata si mama nu sunt perfecti, dar ca se pot perfectiona si ca se ofera lui Dumnezeu.

Daca nu ne marturisim fricile, copilul ajunge sa isi creada tatal zeu si, la prima greseala, s-a terminat cu orice incredere. Dar, daca te vede ca lupti cu slabiciuni, intelege adevarul.

Un interviu realizat de Adriana Titieni, în cadrul rubricii "Meditatii pentru parinti" de la Radio Itsy Bitsy. 

De ce copiii sunt mereu judecaţi de părinţi şi nu sunt lăsaţi să-şi trăiască viaţa?

Cum să ne comportăm cu copiii care nu vor să meargă la biserică?

Maica Siluana Vlad, în răspunsurile la întrebările din conferinţa "Copilul meu, două vieţi şi trei moşteniri" (14 mai 2012)

Inteligenţa duhovnicească sau lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta şi a copilului tău

Un cuvânt al Maicii Siluana din cadrul conferinţelor „Ai Copil. Învaţă să fii părinte“.


Inteligenta spirituala from Radio IB on Vimeo.

Maica Siluana despre: relația dintre mamă și copil, bătaie și educația copilului

Are Biserica o parere despre relatia dintre mama si copil, despre bataie si despre educatia copilului? Am intrebat-o pe Maica Siluana, Stareta Manastirii Sfantul Siluan Athonitul din Iasi.

Maica Siluana este Coordonator al Centrului de Formare si Consiliere „Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil" si Stareta Manastirii Sfantul Siluan Athonitul din Iasi. Maica ofera consiliere online pe site-ul Centrului prin Seminarul Duhovnicesc „Sa ne vindecam iertand" si raspunsuri la intrebarile care-i sunt adresate pe site. Este autor a 10 carti si membru fondator al Scolii Varlaam Mitropolitul, patronata de Mitropolia Moldovei si Bucovinei si de 2 ani este implicata in proiectul „Scoala Parintilor" in cadrul fundatiei cu acelasi nume. 

1. Daca ar fi sa alegeti trei calitati obligatorii pe care trebuie sa le aiba o mama, care ar fi acestea?
O prima calitate necesara unei mame, cred ca este sa fie credincioasa, in sensul de a trai credinta in Dumnezeu, cat mai profund si mai practic cu putinta. Aceasta calitate o va ajuta sa fie constienta de sensul vietii omului pe pamant si sa-i creasca pe copiii ei in armonie cu acest sens, care depaseste cerintele vietii ca supravietuire sau vietuire.
O a doua calitate necesara o consider a fi dragostea, ca daruire constienta si libera de sine.
Iar a treia, dar nu ultima, cred ca este responsabilitatea, capacitatea de a-si asuma consecintele oricarui gest, cuvant sau gand. Nu ma refer la responsabilitatea ca „socoteala" pe care va trebui sa o dau pentru fiecare alegere. Ci ca asumare, in vederea continuarii vietii in plinatatea sensului pe care i-l dam, liber si constient. Astfel, nici un eveniment exterior n-o va putea impiedica sa fie o mama buna, atat omeneste, cat si duhovniceste. 

2. Cum vede Biserica relatia dintre mama si copil? Cat de importanta este comunicarea dintre copil si parinte?
In Biserica, relatia dintre mama si copil este o relatie de iubire cu iubirea lui Hristos in Duhul Sfant. Acesta este o realitate ontologica si nu circumstantiala. Trairea si implinirea ei in viata concreta a fiecarei persoane sunt mai aproape sau mai departe de desavarsire, in functie de putinta si bunavointa fiecaruia. pentru ca si mama da, efectiv, din viata sa, copilului. Ea se da pe sine ca hrana pentru mentinerea in viata si crestere. Mai intai, in pantece, isi da propriul sange ca hrana; apoi, dupa nastere, ofera laptele produs in sanul vietii sale. Iar dupa intarcare, isi da ca hrana zilele sale. Numai o mama poate sa spuna despre copilul sau ca „i-a mancat zilele". Un tata se plange de obicei ca i se „mananca banii"!
In Biserica, o mama este constienta ca a nascut si creste la sanul sau un fiu al Lui Dumnezeu. Pentru ca fiecare om primeste prin Botez puterea sa „se faca fiu al lui Dumnezeu dupa har" in Fiul Cel Unul Nascut. De contributia mamei depinde, in primul rand, realizarea spirituala a omului.
Apoi, in Biserica, o mama nu este privita niciodata in mod separat de tatal copilului. Ei sunt una si aceasta unitate a lor este vie in copil, chiar daca relatia lor se poate destrama, omeneste vorbind. Nimeni nu va mai desparti, in sangele si mostenirile copilului, „partea" mamei de cea a tatalui.
Pentru familia crestina, comunicarea dintre copil si parinti este strans legata de comunicarea cu Dumnezeu in Biserica. Numai in Biserica primeste fiecare energiile necreate, dumnezeiesti, care vindeca neputintele omenesti generatoare de traume si de nefericire.
Grija si oferta Bisericii, pentru cine are ochi sa vada, urmareste sa il scoata pe om din relatiile bazate pe reciprocitate si administrate de „un pilot automat". Acest "pilot automat" al nostru, comandat de tipare emotionale si de scheme psihologice pe care le-am dobandit de nevoie, odata cu invatarea necesara supravietuirii. Harul il face pe om liber si capabil sa iubeasca in mod constient si jertfelnic. 

3. Cum vede Biserica educatia copilului? Care este mai importanta: educatia spirituala, cea emotionala sau cea intelectuala?
In Biserica, omul este vazut si cinstit ca intreg. Iar educatia presupune ingrijirea si cultivarea tuturor dimensiunilor si lucrarilor persoanei umane. Educatia spirituala inseamna ridicarea componentelor afective si intelectuale ale omului la rangul lor cel adevarat. Nu exista in Biserica o spiritualitate abstracta, fara trup, simtire, minte si inima. Centrul spiritual al omului, inima in sensul biblic al cuvantului, uneste toate puterile si lucrarile omului si le spiritualizeaza, le induhovniceste prin lucrarea Duhului Sfant. Educatia copilului in Biserica inseamna de fapt ridicarea lui din starea de „animal rational", la starea de om deplin, de fiinta spirituala.
Sa nu va speriati de aceste cuvinte si nici de constatarile pe care le faceti privind in jurul vostru. Sa nu facem din neputinta crestinului actual, masura lucrarii Bisericii. 

4. Ce trebuie sa faca o mama daca are un copil dificil? Poate sa il pedepseasca? Daca da, cum?
In primul rand, o mama care are un copil dificil are nevoie sa se oglindeasca, sa se vada pe sine in copilul ei, in comportamentul acestuia. Si tatal la fel. Ce face copilul este ceea ce a invatat, in primul rand de la mama sa. Dar nu prin cuvintele mamei, ci prin continuturile mintii si sufletului ei, transmise direct si viu copilului, inca din momentul conceperii.
Daca mama va alege sa-si vindece ranile emotionale cu harul lui Dumnezeu, copilul se va schimba. Altfel, bolile ei ascunse vor fi duse mai departe si manifestate de copil si, apoi, de nepoti.
In privinta pedepselor, ele sunt necesare atunci cand sunt ceea ce arata insusi cuvantul la originea lui: pedagogie. O pedeapsa eficienta este o forma speciala de dragoste. 

5. Ce parere are Biserica despre abuzurile asupra copiilor? Este vreodata bataia "rupta din rai", cum se spune in popor?
Da, da! Bataia e rupta din rai, adica este despartita, prin rupere, de iubirea si respectul care caracterizau relatiile umane, inainte de caderea protoparintilor nostri. Iar iluzia ca bataia ar putea naste iubire este o forma ascunsa a criminalitatii umane. Bataia, in acest sens, este crescuta din iadul din inimile oamenilor.
Daca in Sfanta Scriptura si in Biserica se vorbeste despre pedeapsa corporala, despre bataie ca mijloc de educatie, este in sensul de a-i produce copilului o experienta dureroasa, care sa il ajute sa evite una ucigatoare. Cineva dadea un exemplu: nu-i poti explica unui copilas ca este periculos sa umble la prizele electrice, pentru ca nu are structurile neuronale necesare intelegerii. O durere produsa de lovirea peste mana care se duce la priza, poate fi asociata cu priza care va deveni periculoasa. Totul este ca acest copil sa simta dragostea parintilor in momentul acela si nu frica, ura sau mania...
Biserica priveste orice abuz ca pe un pacat grav si ofera remedii atat victimei, cat si abuzatorului. Din pacate, in epoca postmoderna, limbajul folosit de Biserica nu mai ajunge la sufletul omului format in mentalitatea seculara. Aici este inca mult de lucru, desi s-au facut pasi importanti spre a iesi in intampinarea omului, cu nevoile si durerile lui, specifice vremii actuale. O cunoastere adecvata a acestor pasi va aduce un mare ajutor tuturor parintilor si educatorilor onesti si dedicati. 

6. Cum sa procedeze o mama pentru a-i insufla copilului dragostea de Dumnezeu? Sa-L iubesca ea insasi pe Dumnezeul Cel Viu, prezent si lucrator, in Biserica si in viata sa. 

7. Ce sa ii raspundem unui copil de 3-4 ani care ne intreaba cine este Dumnezeu?
Mai intai sa-l lasam pe copil sa mearga la Domnul asa cum ni se ofera El in Biserica, inca dinainte de a fi conceput! Relatia dintre Dumnezeu si copil este nemijlocita si vie. Daca vom proceda asa, vom avea mare folos sa-l intrebam noi pe copil cine este Dumnezeu. Vom fi uimiti de raspunsurile lui, iar din acea uimire vom afla si noi mai multe despre Dumnezeu. 

8. De la ce varsta putem duce copilul la Biserica si care ar fi cele mai importante motive pentru a face asta?
Cum am mai spus, dinainte de a-l concepe. Copiii sunt prezenti in viata parintilor normali mai intai prin dorirea lor. Aceasta dorire sa fie traita in Biserica. Apoi, samanta parintilor sa fie plina de harul lui Dumnezeu, pe care parintii il primesc prin sfintele Taine si il pastreaza, si care lucreaza prin rugaciunea si prin viata lor, in credinta.
Apoi, copilul va creste in pantecele mamei in Biserica. Va beneficia de harul si iubirea lui Dumnezeu, prin mama sa, si in prezenta tatalui, iubitoare si protectoare. Dupa nastere, va beneficia de darurile lui Dumnezeu in mod personal, dintre care Cele mai mari sunt Botezul, Mirungerea si Sfanta Impartasanie. Botezul este nasterea sa in Imparatia lui Dumnezeu, Mirungerea este dobandirea Duhului Sfant „Datatorul de Vaita Sfanta", iar Impartasania este hrana cea cereasca.
Care este motivul pentru a face toate acestea? Dobandirea fericirii copilului, care nu este posibila in viata „lumii acesteia". Pentru crestin, viata aceasta este doar o pregatire pentru viata adevarata, care este viata vesnica. Si viata vesnica, totuna cu viata fericita, incepe aici, in viata pamanteasca altoita pe Viata Care este Dumnezeu.
Acum participam la bunatatile cele ceresti, le pregustam, asa cum pruncul din pantecele matern participa la viata de dupa nastere. Tot mai multi experti care studiaza calitatea vietii omului, dovedesc stiintific importanta experientelor intrauterine ale copilului in „destinul" sau viitor. Tot asa, viata actuala a omului in Biserica este decisiva pentru calitatea vietii vesnice.
Iar daca nu l-am dus pe copil in acest fel la Biserica, putem sa punem inceput bun in orice moment al vietii lui. Va fi mai greu, pentru ca i s-au format depinderi de vietuire doar in dimensiunile sale bio-psiho-sociale, dar nu va fi imposibil. Pentru ca omul are in adancul sau ceva care il leaga si il cheama la Viata cea adevarata, care este viata cu si in Dumnezeu. Acest ceva se afla in om inca de la facerea lui si nicio vicisitudine nu-l va distruge. Este ceea ce Revelatia numeste darul de a fi "dupa chipul lui Dumnezeu". Acest dar este lucrator si nu il lasa pe om sa-si afle liniste, pana ce nu-i aude glasul! 

9. De ce este atat de important botezul in viata copilului nostru? La cat timp de la nastere trebuie botezat bebelusul? Care sunt cele mai importante traditii care trebuie respectate in acest sens?
Botezul este nasterea omului in Hristos, este restabilirea legaturii ontologice cu Dumnezeu, prin harul sfintitor. Omul nebotezat, omul cazut, cum il numim in teologia noastra, a ramas in legatura de har cu Dumnezeu, la fel ca orice alta faptura adusa de Dumnezeu la existenta. El beneficiaza astfel de mentinerea in existenta, de purtarea de grija a lui Dumnezeu, numita Pronie. Beneficiaza in continuare de ajutor si calauzire, pentru a cauta revenirea la Viata pe care a pierdut-o, atunci cand a renuntat la harul special daruit lui de Dumnezeu. Si anume, harul sfintitor, harul necesar lucrarii asemanarii cu Dumnezeu.
Biserica ofera familiei invatatura necesara si corecta privind Botezul pruncilor, care sunt priviti ca persoane umane, si nu ca anexe ale parintilor. 

10. Ce sfaturi puteti oferi mamicilor Qbebe pentru a se bucura de un copil cu frica de Dumnezeu, care isi respecta parintii si lumea ce il inconjoara? Cum pot ele sa isi fereasca micutul de relele ce il inconjoara?
Dragi mamici,
Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si tot restul dorit de voi se va adauga voua. Acest cuvant este chiar fagaduinta lui Dumnezeu, Care S-a facut om ca sa ne faca pe noi dumnezei, cu harul Sau.
Straduiti-va sa intelegeti aceasta chemare-fagaduinta si sa o urmati, pornind de acolo de unde va aflati acum si veti cunoaste bucuria dupa care tanjeste inima voastra. Si nimeni si nimic nu va putea lua de la voi aceasta bucurie. Eu am facut asa, iar acum traiesc aceasta bucurie, oricare ar fi evenimentele sau conditiile exterioare.
Bucurie sfanta si pace inimilor voastre in iubirea lui Dumnezeu! 

(interviu realizat de Psiholog Eva Pirosca, Qbebe)