„… Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi
orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar
dragoste nu am, nimic nu sunt…“. Probabil că aţi auzit măcar o dată în
viaţă imnul dragostei al Sfântului Apostol Pavel, pe care îl puteţi citi
în capitolul 13 al primei Epistole către corinteni. Mă leg de amintirea
acestui imn pentru a vă aduce spre meditaţie un aspect la care, poate,
ca părinţi, vă gândiţi mai puţin.
Da, vă iubiţi copiii, aceasta e o realitate. Că o faceţi după ultimele
sugestii din manualele de parenting ori aşa cum aţi învăţat acasă, de la
părinţi ori de la o alte persoane semnificative din viaţa voastră, un
lucru e cert: vă iubiţi copiii şi faceţi tot ce credeţi că e mai bine
pentru ei şi căutaţi să-i învăţaţi ori să-i duceţi să înveţe tot ce
consideraţi necesar pentru lumea în care trăim. Dar cum şi mai ales când
îi învăţaţi să iubească?
Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele
noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de
cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă
pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru
la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să
ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual
fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că
fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură
ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.
Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi
să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă
la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul
activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie
în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi
cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul
puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât
de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi
din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi
pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce
atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc
pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia.
Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău
şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu
copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care
ai devenit rădăcina întregului bine.“
Iubirea se învaţă în familie
Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile
mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri
individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional
să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe
copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de
convieţuire. În cartea „It's Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman
spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă
şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un
sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult
sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un
avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic,
putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte
întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această
activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o
investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi
câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp
împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească.
Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc,
copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt
mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi,
ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească
dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va
învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să
facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage
atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu
competitiv, unde succesul se măsoară în premii.
Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de
oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi
darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de
caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima
noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de
diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă.
Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de
a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe
Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers
foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai
ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta
se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi
„aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu
întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la
învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii.
Scopul familiei e acumularea de posesii?
Veţi spune că nu este timp; că, pe lângă folosul pe care îl au copiii
mergând la diverse activităţi, ei stau acolo în perioade de timp în care
oricum nu sunteţi acasă, fiind la serviciu. Că nu le doriţi copiilor să
crească „cu cheia la gât“, aşa cum aţi crescut voi. Şi este adevărat.
În vremurile noastre, pentru un trai decent e nevoie de multă muncă. Iar
a dori bunăstarea este ceva sănătos. Bunăstarea este bună foarte şi ea
este pomenită chiar şi în slujba Tainei Cununiei, în care rugăciunile
citite pentru binecuvântarea tinerei familii se referă şi la darurile
materiale care să se reverse asupra acestora.
Dar să nu uităm scopul, pomenit tot la această slujbă: „ca toată
îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi Ţie plăcut“. Cu
alte cuvinte, bunăstarea e ca să nu mai avem grija zilei de mâine,
pentru a ne putea îngriji doar de Dumnezeu şi cum să plăcem Lui şi nu de
acumulare de posesii, care nu va duce decât la şi mai multe griji. Avem
nevoie de mult discernământ pentru a putea hotărî unde e limita. Şi ne
ajută în această hotărâre tocmai onestitatea cu care căutăm mai întâi
Împărăţia, pentru ca apoi toate să ni se adauge nouă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu