Despre atenţie

O temă dezbătută în cadrul Serilor Talpalari de la Iaşi, avându-l ca invitat pe părintele diacon Sorin Mihalache.  O discuţie care merită neapărat urmărită! E lungă, într-adevăr, dar încercaţi pe bucăţi. Firul vă va prinde oricum.

.

Cum să ne comportăm cu copiii care nu vor să meargă la biserică?

Maica Siluana Vlad, în răspunsurile la întrebările din conferinţa "Copilul meu, două vieţi şi trei moşteniri" (14 mai 2012)

Paşi spre maturitate

Pentru copilul mic, propriii părinţi întruchipează făpturi extraordinare, dotate cu puteri nelimitate. El nu are încă dezvoltată capacitatea de a percepe realitatea obiectiv şi nu poate decât să-şi creadă părinţii infailibili, „cei care nu greşesc“, pentru ca astfel să se simtă în siguranţă lângă ei.

Această iluzie a perfecţiunii propriilor părinţi îi permite copilului să se bazeze total pe ei pentru a creşte şi a se dezvolta. Crescând, el devine din ce în ce mai autonom, are din ce în ce mai puţin nevoie de imaginea lor perfectă, apare deziluzia şi intră apoi într-o fază de opoziţie. În jurul vârstei de 12-13 ani începe să caute alte „imagini“ etalon. Şi totuşi, care sunt vârstele psihologice?

Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa
Françoise Dolto descrie cazul unui copil de şaptesprezece sau optsprezece luni care este la fereastră şi priveşte spre cer. Pentru prima oară este atras de imaginea unei stele pe cerul încă luminat. Mama sa vine pentru a închide geamul. „Aşteaptă, aşteaptă, priveşte!“ spune el. Mama îi explică: „Este o stea, este Steaua Ciobanului, prima stea care apare pe cer“. Şi adaugă: „S-a făcut frig, trebuie să închidem fereastra“. Părăsindu-şi locul cu regret, copilul spune: „La revedere, prinţesă!“ şi face cu mâna un gest de rămas-bun stelei. El nu spune „la revedere“ prinţeselor din poveşti, dar spune asta unei stele care străluceşte ca privirea mamei, referinţă la prinţesa sufletului copilului, prinţesa care este mama pentru el. Este suficient să observăm că un copil care priveşte adultul de jos în sus vede capul părinţilor săi profilat pe cer, atunci când ei sunt afară, şi deci asociază chipul lor persoanei figurate ca ocupând cerul, adică Dumnezeului lui.
Spre vârsta de 2-3, ani capacităţile sale de a acţiona asupra mediului său înconjurător se dezvoltă. El caută să îşi manifeste autonomia şi începe să-şi afirme personalitatea. Astfel intră în conflict inevitabil cu regulile, interdicţiile şi mustrările părinţilor. Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa. El este convins că mama sau tata au dreptate să-l pedepsească, aşa că se simte nedemn de a fi iubit de ei.
Începând de la 3 ani şi jumătate - 4 ani, percepţia figurii parentale se modifică. Luând cunoştinţă că este băiat sau fetiţă, copilul îşi dă treptat seama că tatăl sau este un bărbat, mama sa este o femeie, iar ceea ce se petrece între ei este un lucru extrem de important, din care el este exclus. Atras de părintele de sex opus, el îl consideră pe celălalt ca pe un rival şi resimte ostilitate împotriva lui, uneori din ce în ce mai intensă (complexul Oedip). În final, fiecare acceptă să renunţe a lua locul celui pe care îl invidiază (fetiţa renunţă la dorinţa inconştientă de a fi soţia tatălui său, iar băieţelul de a fi soţul mamei sale). Orice copil trebuie să îşi ajusteze permanent fantasma mentală, derivată din relaţiile din trecut, la experienţa imprevizibilă a realităţii prezente, care diferă cu totul sau doar parţial de fantasmă.

Vârstele omului sunt evidenţe
Spre 5 ani şi jumătate, copilul îşi concentreză energia spre îndeplinirea unei dorinţe: aceea de a creşte. De vreme ce el nu mai caută să elimine părintele de acelaşi sex, mai bine să fie asemenea lui. Băiatul se ataşează de tată pentru a deveni un bărbat „ca tăticul“ şi fetiţa de mamă, pentru a fi o femeie „ca mămica“. Identificându-se din ce în ce mai mult cu părintele său de acelaşi sex, copilul îşi creează propria sa identitate sexuală. Mai puţin conştient de imperfecţiunile părinţilor, el idealizează încă o dată modelul său, figura lui de referinţă: „imitându-l, eu voi deveni un adult perfect“.
Apropiindu-se de 7 ani, începe declinul acestei admiraţii parentale. În mijlocul conflictelor, băieţelul şi fetiţa se modelează psihic. Copilul îşi dezvoltă conştiinţa morală care îi permite din ce în ce mai mult să discearnă binele de rău. El intră atunci în aşa-zisa perioadă de latenţă, în care impulsurile sexuale sunt respinse, prioritară devenind dorinţa de instruire. Dacă la început el se preocupa de şcoală mai cu seamă pentru a face plăcere tatălui sau mamei, treptat descoperă (cu ajutorul lor) dorinţa şi satisfacţia de a-şi investi energia în cunoaştere. El începe să acţioneze pentru sine. Are din ce în ce mai frecvent ocazia de a-şi compara părinţii săi, raportându-se la ceilalţi. El observă că părinţii nu sunt întotdeauna aşa extraordinari cum credea el. Încep să se relativizeze credinţele sale în atot-puternicia parentală şi dezamăgirea se conturează.
Vârstele omului sunt evidenţe. Ele se impun ca dimensiuni ale identităţii. Formarea personalităţii copilului este deci un proces complex, construit pe niveluri distincte, dar sensibil armonizate.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Greşeli majore în alimentaţie (Dr. Pavel Chirilă)

În seria de video-meditaţii prezentată de radio Itsy Bitsy găsim şi câteva înregistrări cu Dr. Pavel Chirilă, despre greşelile din alimentaţie, importanţa alăptării naturale şi tratarea termică abuzivă a alimentelor.
Materialele video pot fi vizionate aici.


Prof. univ. dr. Pavel Chirila este medic primar boli interne, cu supraspecializare in fitoterapie si homeopatie, membru fondator si presedinte al Asociatiei Filantropice Medical Crestina CHRISTIANA, presedinte al Asociatiei Romane a Medicilor Fitoterapeuti (ARMF) si fondator al retelei de magazine naturiste Naturalia din Bucuresti.

Școala nu ne pregătește pentru viață

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache, în cadrul seriei de conferinţe "Ai copil. Învaţă să fii părinte!".

Dificila trecere prin adolescenţă

Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.


Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.
În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.
Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.


Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu „demolează“ imaginea de „dumnezei atotputernici“ a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.
Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă“. Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Arta de a pune limite copiilor noştri

În evoluţia unei persoane, adolescenţa este o etapă importantă, frumoasă, dar, în aceeaşi măsură, dificilă, problematică. Ea reprezintă trecerea între copilărie şi maturitate, motiv pentru care este marcată şi de tensiuni, de oscilaţii pentru definirea propriei identităţi.

Întrebări precum Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.
Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.
Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.


Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal - care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul - şi el prezent la vârsta adolescenţei - că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.
În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.
Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.


Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă“ ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.
Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).
Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria „abuz“.
Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.“

Dana Alecu, Doxologia.ro

Capacitatea de schimbare a persoanei umane

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache.

Inteligenţa duhovnicească sau lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta şi a copilului tău

Un cuvânt al Maicii Siluana din cadrul conferinţelor „Ai Copil. Învaţă să fii părinte“.


Inteligenta spirituala from Radio IB on Vimeo.

Materiale video pentru cateheze

Sub titlul acestei rubrici vom publica materiale care pot fi punct de plecare pentru discuţii în cadrul catehezelor cu părinţii. Ele au mai mult impact asupra celor care le urmăresc decât materialele scrise, deci sunt mai eficiente în cadrul întâlnirilor cu părinţii.

Dacă aveţi sugestii de materiale pentru această rubrică, ne-am bucura!

Dragoste şi înţelepciune să aveţi!

N.