vineri, 22 februarie 2013

Importanța primelor clipe din viața copilului


Mama e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească și să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș” imediat după venirea sa pe lume.
Moașa Irina Popescu ne vorbește despre cum ar trebui să se desfasoare primele clipe de viață ale copilului și despre cât de importantă este relația sa cu mama.
Interviu realizat de Adriana Titieni în cadrul emisiunii „Meditații pentru părinți”.


Adriana Titieni: Cât de importante sunt primele clipe ale copilului și cum ar fi normal să se procedeze?
Irina Popescu: Aș vrea să încep cu primele zile ale copilului în maternitate, pentru că eu cred că avem niște probleme mari cu rutina din maternitățile românești. Poate fi vorba de două, trei, cinci zile, cât stă fiecare mamă în maternitate. De exemplu, după cezariană se stă mai mult în spital, iar în aceste situații e nevoie de mai multă „muncă” pentru a re-conecta mama la copil, pentru că ea e imobilă după naștere, este încă sub efectul anestezicului, nu se poate mișca minim 10 ore.

Adriana Titieni: Ce facem cu copilul nou-născut?
Irina Popescu: Ideal ar fi ca nou-nascutul să fie primit pe burtică sau pe pieptul mamei lui, care reprezintă cel mai bun incubator și masă de încălzit. Cordonul ombilical ar trebui să pulseze în continuare, nu să fie secționat în secunda imediat următoare nașterii.

Adriana Titieni: De ce?
Irina Popescu: Pentru că cel mic are nevoie în continuare să respire prin ambele părți, pentru că cea mai grea adaptare a copilului la mediul aerian este adaptarea respiratorie. De aceea ar fi bine să nu scoatem un copil la 37 de săptămâni prin cezariană sau să declanșăm nașterea la 40 de săptămâni când poate copilul se naște la 41 sau 42 de săptămâni. Până la 42 de săptămâni sarcina e în normalitate, este timpul copilului și nu ar trebui să i se ia.
Revenind, copilul are nevoie ca în primele momente să primească oxigen prin ambele părți – și pe nas și prin ombilic – pentru ca respirația pulmonară să se instaleze treptat, să nu forțăm plămânii nou-născutului, care conțin încă lichid amniotic. În acest sens, canalul de naștere ajută foarte mult la „stoarcerea” plămânilor de lichidul amniotic și apoi are loc extensia cutiei toracice, care umple încet-încet plămânii cu aer. Este fascinant cum nașterea naturală oferă cele mai sănătoase și firești mecanisme de adaptare, a mamei la naștere și a copilului la noul mediu.
A fi pro naștere naturală nu reprezintă o reîntoarcere la preistorie, ci de a beneficia de studiile noi care ne arată care este cea mai bună cale pentru mamă și pentru copil, de a ne folosi de toată știința și tehnologie pe care le avem pentru a le fi cât mai bine celor doi. Sunt o mulțime de studii corelate care ne arată că cel mai bine pentru mamă și copil este nașterea naturală, asigurarea contactului între mamă și copil după naștere, lăsarea cordonului să pulseze măcar cinci minunte după naștere.
Pus imediat pe abdomenul sau pieptul mamei, copilul nou-născut se „cațără” spre piept („breast crawl”), având un reflex de supt dat de instinctul de supraviețuire. El e ghidat de mirosul sânului – mama secretă un miros specific care îi dă „traseul”, iar inima și respirația mamei sunt lucruri pe care el le cunoaște. Practic, abdomenul și sânul mamei reprezintă singurul loc unde noul-născut se simte în siguranță.

E important să știm că nou-născutul se atașează la sân în circa 20-30 de minute de la naștere, în cazul unei nașteri nemedicalizate, fără anestezie, și în aproximativ o oră în cazul unei nașteri medicalizate (copilul este mai amorțit, mai puțin alert și tonic). Privat de această atașare, copilul pierde reflexul de atașare corectă la sân, primește și un biberon sau glucoză, iar apoi mamei îi va fi foarte greu să-l atașeze la sân. E vorba aici de un reflex de supt perturbat și memoria ultimului supt, iar dacă ultimul supt a venit cu biberonul, copilul va aștepta acel biberon. De aceea, dacă e nevoie de complementare, hrănirea se va face cu lingurița sau cu seringa, nu cu biberonul (maternitățile baby-friendly, de exemplu, nu au voie să fie dotate cu biberoane).
Lucrurile oricum s-ar desfășura mult mai ușor într-o maternitate dacă mama e cu bebelușul ei în același salon. Mamei trebuie să i se facă doar un mic instructaj (să i se spună câteva cuvinte despre cum să-l pună pe cel mic la sân, cum să-l schimbe) și să fie încurajată să-și ia copilul în brațe, să se obișnuiască cu el și să capete astfel încredere în forțele ei și în capacitatea ei de a avea grijă de copil. De asemenea, și tatăl ar trebui încurajat să facă aceste lucruri – să-și ia copilul în brațe, să-l schimbe, pentru a scăpa de teama de a-i face ceva rău.

Adriana Titieni: Povestește-ne despre depresiile care pot apărea la mame pentru că, dupa naștere, copilul e ținut departe de ea, nu l-a ținut la sân imediat după naștere.
Irina Popescu: În aceste situații mama se simte incapabilă, incompententă, pentru că ea are nevoie să simtă că e mamă și e important să nu primească mesajele negative care vin asupra ei în această perioadă.
Mama copilului e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească, să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș”. Nevoile emoționale ale noului-născut sunt la fel de reale, valide și importante ca și cele fizice, nu există răsfăț în această perioadă. Dacă bebelușul este validat din punct de vedere psihoemoțional, atunci el va plânge mai puțin, va avea mai puține probleme fizice, pentru că nu vom mai avea somatizări pentru nevoile sale emoționale neîmplinite.
Mi s-a reproșat că vorbind despre aceste lucruri vin cu misticisme. Ce misticism există în a recunoaște că avem hormoni care guvernează atât partea fizică, cât și partea psihică? Orice endocrinolog, orice psiholog știe aceste lucruri.
Din păcate, din nu știu ce motiv, partea medicală a nașterii e văzută doar ca ceva fizic. Vestea bună e că asistăm, în zilele noastre, la o întoarcere foarte mare către natural, către bio și eco, și cred că asta e valabil și pentru viitoarele mămici, care vor ști ce să ceară pentru copiii lor. Eu am foarte mare încredere în puterea femeilor de a cere ce e mai bine.
Dacă sunteți însărcinate, dacă doriți să nașteți natural, vreți să primiți suport în alăptare și aveţi nevoie de ajutor, o puteți găsi pe Irina Popescu pe http://www.nastecumsimti.org/.

Interviu realizat cu Irina Popescu în cadrul emisiunii 
„Meditații pentru părinți” realizată de Adriana Titieni

Sursa: http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea-parintilor/Sanatate/Sunt-insarcinata/Importanta-primelor-clipe-din-viata-copilului-articol-1836.html
 via Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii Arghangheli" Iaşi.

De ştiut:

joi, 21 februarie 2013

Cum să te aperi fără să ataci

A răspunde răului cu bine este o învăţătură evanghelică minunată, însă atât de greu de pus în aplicare... Ne vedem neputincioşi în situaţii minore, când ne sare ţandăra la cel mai mic atac.
Un alt context - acela în care copiii ne sunt agresaţi. Ce facem, ce îi învăţăm? Este extrem de greu să nu ne înfuriem şi să nu răspundem agresiv în asemenea situaţii. E greu, dar e necesar şi eficient.
Cum să ne apărăm fără să devenim la rândul nostru agresori? Cum îi învăţăm pe copii să se comporte în situaţii în care sunt agresaţi?

În prezentarea de mai jos, recomandată de Itsy Bitsy, avem câteva explicaţii. Dincolo de limbajul modern, psihologic, sfaturile se aşează perfect pe ce ne învaţă Sfinţii Părinţi despre puterile sufletului:




Concluzii. Cum putem răspunde agresivităţii fără brutalitate?
Prin:
  • - întărirea forţei interioare (autocunoaştere, rugăciune, învăţarea trăirii permanente în Prezenţa lui Dumnezeu)
  • - recunoaşterea fricii şi lucrul cu ea - încredinţarea ei lui Dumnezeu
  • - folosirea mâniei ca şi combustibil, energie pentru a face ceva folositor: „Mania e ca benzina. Daca o imprastii si cineva aprinde un chibrit, obtii un infern. Dar mania, ca motor, e puternica. Daca ne punem mania inauntrul unui motor, ne poate propulsa inainte, ne poate ajuta in momente oribile si ne poate da putere interioara." (Scilla Elworthy)
  • - cooperarea cu ceilalţi, sprijinul reciproc
  • - curaj
  • - hotărârea de a nu răspunde la rău cu rău


Un articol foarte bun pe această temă a răspunsului în faţa agresivităţii a apărut de curând în Familia ortodoxă nr. 1/2013:
"Agresiunea în şcoli, de la intimidare până la violenţă" - Psiholog Irina Constantinescu
Sunt explicate aici felurile în care pot fi agresaţi copiii, care sunt simptomele după care putem recunoaşte că s-a întâmplat ceva, ce măsuri trebuie să luăm rapid şi cum putem investi în dezvoltarea unei personalităţi mai puternice a copilului.
N.

sâmbătă, 16 februarie 2013

Despre educaţia creştină a copiilor

Părintele Emanuel Ganciu, invitatul emisiunii de mai jos, este preot paroh în localitatea Jilava, jud. Ilfov şi tată a 4 copii. În cadrul parohiei a înfiinţat şi Centrul misionar "Sf. Nicolae", unde au loc diverse ateliere şi cateheze pentru copii, dar şi un atelier pentru părinţi, sub genericul "Şcoala părinţilor".
Mai multe informaţii despre activităţile cu copiii de la Jilava, aici.



miercuri, 6 februarie 2013

Momente delicate în creşterea copiilor - plecarea fiului risipitor

Cine poate vorbi despre durerea pe care o încearcă o mamă văzându-şi copilul - chiar şi tânăr adult fiind - că o ia pe căi greşite? Şi, din nefericire, nu e doar cazul familiilor „fără Dumnezeu“, ci chiar şi în familii credincioase au loc astfel de drame. Ce putem face, ca şi părinţi, în faţa realităţii unui fiu risipitor care ne pleacă din casă, care pleacă din Biserică şi nu ştim dacă se va mai întoarce vreodată?

Mai ales când ştiţi că aţi făcut tot ce a fost posibil ca să creşteţi un copil cu frica lui Dumnezeu, că aţi căutat să duceţi o viaţă cât mai curată, integră, lipsită de ipocrizie, plăcută Domnului, că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă să-i asiguraţi toate condiţiile materiale şi spirituale pentru o dezvoltare cât mai armonioasă. Şi iată că băiatul sau fata cu care până mai ieri vă puteaţi înţelege, care mergea cu drag la biserică, peste noapte parcă s-a transformat într-o persoană pe care nu o mai cunoaşteţi şi care face tot felul de lucruri care ştiţi sigur că pot avea consecinţe dezastruoase. Că ia decizii pe care nu le-aţi fi luat pentru el sau ea nici într-o mie de ani. Ori nu v-aţi fi aşteptat să le ia. Că a început să meargă în locuri pe care în niciun caz n-aţi fi vrut să le frecventeze. Ce s-a întâmplat cu copilul? Este posibil, aflaţi în deznădejde, chiar să spuneţi: „cum a putut să-mi facă una ca asta?“.

De multe ori vrem ca noi să îndreptăm lucrurile
Totuşi, este copilul nostru iubit, aflat în responsabilitatea noastră încă de la naştere. În faţa lui Dumnezeu, am fost responsabili pentru el. Şi „ştim“ că el nu se poate descurca fără supervizarea noastră. De aceea, avem tendinţa de a-i repeta tânărului lucruri care nu mai sunt o noutate, pentru că i-au fost spuse încă din copilărie: „vorbeşte frumos cu oamenii“, „nu mânca dulciuri înainte de masă“, „alege-ţi prietenii cu grijă“, „nu trânti uşa“, „nu te urca băut la volan“ „vorbitul exagerat la telefon dăunează“, „nu uita că ai examen“, „trezeşte-te la timp pentru a merge la biserică“, ori de a-l apostrofa pentru deraierile prin care trece. Totuşi, pe măsură ce creşte, putem fi siguri că tânărul nostru ştie deja care ne sunt opiniile în legătură cu acele aspecte. Vom vedea chiar că, pe cât insistăm, pe atât se îndepărtează şi se răceşte relaţia. Pentru că le ştie, dar nu se mai conformează lor..., deoarece are voie să nu vrea. Dacă aveţi un asemenea copil, înseamnă că este momentul să vă confruntaţi cu faptul că perioada instructajului s-a terminat şi începe o altă etapă în care totuşi puteţi lua atitudine. Dar nu cu privire la comportamentul lui - ce să facă sau nu -, ci la limitele dumneavoastră. Spre exemplu, dacă un prieten de-al vostru invitat în casă este fumător, nu îi veţi interzice să fumeze în afara casei. Totuşi, în casa voastră, puteţi să nu-i permiteţi. Ori dacă vecinul se urcă la volan în stare de ebrietate, din nou, nu-l puteţi împiedica. Dar puteţi să nu vă urcaţi cu el în maşină să vă ducă undeva. La fel şi în cazul copilului dumneavoastră, trecut deja înspre maturitate, va fi nevoie să-i acordaţi libertatea de a ajunge la consecinţele naturale ale acţiunilor alese, oricât de dureroase ar fi acestea. Acum aveţi de acceptat, precum tatăl fiului risipitor, „plecarea“ acestuia. Este momentul unui salt de credinţă, în care să predaţi total această grijă a responsabilităţii pentru el Domnului. Este greu, pentru că la început poate părea lipsă de implicare ori lipsă de grijă faţă de copil. Parcă nu de mult îi spuneaţi să-şi pună fularul la gât. Totuşi, este o fază în care se face trecerea de la responsabilitatea voastră pentru el, la asumarea de către el însuşi a propriei responsabilităţi în faţa lui Dumnezeu, în faţa lui însuşi.

O poartă deschisă pentru fiul risipitor
Tot de ajutor e crearea unui teren neutru pe care vă veţi putea întâlni cu tânărul „străin“. O activitate pe care o făceaţi împreună încă din copilărie şi încă nu e refractar la ea sau chiar ceva nou - un joc, un film, mers la cumpărături, o excursie etc. Ceva „ca doi maturi“. Acestea sunt clipe în care îi arătaţi că nu-l respingeţi, că sunteţi tot acolo, aşteptându-l. Bineînţeles, evitând discuţiile care ştiţi că nu duc decât la situaţii conflictuale, cel puţin la momentul actual. Este o zonă esenţială, o poartă deschisă la momentul la care fiul risipitor ar vrea să se întoarcă acasă. Chiar dacă el pleacă acum trântind uşa, voi, ca părinţi, arătaţi-i că ea nu e încuiată, ci poate fi deschisă oricând se hotărăşte să se întoarcă. Şi că el e cel care o va putea deschide, el e cel care trebuie să apese pe clanţă.
În cele din urmă, evitaţi să vă învinovăţiţi pentru eventualele greşeli din educaţie, care l-ar fi putut aduce aici. Fireşte, veţi recunoaşte ce aţi greşit, vă veţi spovedi şi vă veţi cere iertare pentru greşelile făcute, rugândul-L pe Domnul să îndrepte El ce veţi fi greşit. Modul de abordare a păcatului nu se schimbă. Dar nu este nevoie să rămâneţi blocat în asta şi să vă consideraţi singurul vinovat, din simplul motiv că nu este adevărat. Copilul beneficiază de acelaşi dar de la Dumnezeu, pe care l-aţi primit şi dumneavoastră: acela al voii libere. El a putut face acele alegeri şi este liber şi să se întoarcă. El face alegeri acum greşite, căutându-şi bucuria, căutându-L pe Dumnezeu, chiar dacă nu ştie ce caută.
Este o etapă foarte grea, dar care, abordată cu înţelepciune, va trece fără prea mari traume şi veţi putea primi apoi în braţele părinteşti un adult capabil să ia decizii responsabile pentru propria viaţă, având o relaţie personală cu Dumnezeu. Ori poate va trece prin consecinţe dureroase, care vă vor frânge inima. Nu vă pierdeţi nădejdea, pentru că el e în mila Domnului. Nu uitaţi de rugăciunea pentru întoarcerea lui, cel mai eficient instrument pe care îl aveţi mereu la îndemână şi care va face să se poată spune şi despre dumneavoastră: „nu este posibil ca să se piardă copilul atâtor lacrimi“.
Şi poate se va întoarce cândva plângând, spunând ca şi Fericitul Augustin: „Târziu Te-am iubit, Frumuseţe atât de veche şi atât de nouă, târziu Te-am iubit. Tu erai înlăuntrul meu şi eu eram în afară şi acolo Te căutam şi mă aruncam eu - cel ce şi-a pierdut frumuseţea - asupra acestor lucruri frumoase pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine. Mă ţineau departe de Tine frumoasele lucruri care, dacă nu ar fi în Tine, nu ar exista. M-ai chemat - şi m-ai strigat şi ai rupt surzenia mea. Ai strălucit şi ai alungat orbirea mea. Ai răspândit o mireasmă şi am respirat-o şi acum suspin după Tine. Te-am gustat şi mi-e foame şi sete. M-ai atins şi am luat foc, arzând după pacea Ta.“

Copiii şi învăţarea iubirii - familia ca loc de practică a virtuţilor

„… Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt…“. Probabil că aţi auzit măcar o dată în viaţă imnul dragostei al Sfântului Apostol Pavel, pe care îl puteţi citi în capitolul 13 al primei Epistole către corinteni. Mă leg de amintirea acestui imn pentru a vă aduce spre meditaţie un aspect la care, poate, ca părinţi, vă gândiţi mai puţin.



Da, vă iubiţi copiii, aceasta e o realitate. Că o faceţi după ultimele sugestii din manualele de parenting ori aşa cum aţi învăţat acasă, de la părinţi ori de la o alte persoane semnificative din viaţa voastră, un lucru e cert: vă iubiţi copiii şi faceţi tot ce credeţi că e mai bine pentru ei şi căutaţi să-i învăţaţi ori să-i duceţi să înveţe tot ce consideraţi necesar pentru lumea în care trăim. Dar cum şi mai ales când îi învăţaţi să iubească?
Una dintre formele pe care le îmbracă iubirea părintească în zilele noastre este aceea de a-l expune pe copil la cât mai multe experienţe de cunoaştere. Şi nu mai prididim să purtăm copilul încă din fragedă pruncie de la înot la dans, de la tenis la limba engleză, de la teatru la Mind Lab, de la muzică la balet, pentru ca seara târziu să ajungem să ne vedem cu toţii acasă după o zi plină şi să ne aşezăm eventual fiecare în faţa propriului computer sau în faţa ecranului TV. Şi pare că fiecare zi nu e decât o alergare într-o rotiţă de hamster, alergătură ce ne stoarce până la ultima picătură de energie.
Ce-ar fi ca pentru o clipă să ieşim din această cursă fără sfârşit şi să ne oprim, să ne relaxăm? Şi ce-ar fi dacă am prelungi această clipă la o oră sau chiar la o zi întreagă? Să ieşim din caruselul activităţilor fără sfârşit pentru a putea pune mai mult timp şi energie în ceva care contează cel puţin în la fel de mare măsură ca şi cunoştinţele şi deprinderile învăţate la diverse cursuri: caracterul puternic şi dragostea pentru casă şi familie. Iar acestea două, oricât de uimitor ar părea, nu se construiesc alergând din lecţii în lecţii şi din oportunităţi în oportunităţi (care, de altfel, dacă nu suntem atenţi pot clădi mândria şi un simţ fals al superiorităţii, lucruri ce atentează la scopul de a ne învăţa copiii iubitori). Cel mai bun loc pentru a-i învăţa pe copii iubirea şi slujirea aproapelui este… familia. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că „Dacă-l educi cum trebuie pe copilul tău şi-l faci să aibă evlavie şi iubire, dacă şi el va face la fel cu copiii săi etc., se va alcătui un lanţ binecuvântat datorită ţie, care ai devenit rădăcina întregului bine.“

Iubirea se învaţă în familie
Cineva spunea că vremurile în care trăim ne-au transformat familiile mai degrabă într-un grup de indivizi cu vieţi individuale şi scopuri individuale, care se adună să doarmă sub acelaşi acoperiş şi ocazional să mănânce împreună. Şi toate activităţile în care îi împrăştiem pe copii îi pregătesc, din păcate, tocmai pentru această formă de convieţuire. În cartea „It's Your Kid, Not A Gerbil“, dr. Kevin Leman spune: „Scoţând copiii din roata activităţilor şi centrându-vă pe casă şi pe valoarea familiei, îi veţi creşte având un caracter puternic, un sentiment de apartenenţă şi o şansă foarte mare de a creşte un adult sănătos, iubitor şi matur din punct de vedere afectiv. Acesta este un avantaj specific, care rămâne valabil pentru întreaga viaţă“. Practic, putem decide asupra oportunităţii unei activităţi, răspunzând la nişte întrebări mai înainte de a ne angaja în ea. „Ce impact va avea această activitate asupra timpului petrecut împreună ca familie?“ „Este o investiţie bună a timpului şi resurselor materiale?“ „Care ar putea fi câştigurile şi care pierderile?“ Familia are nevoie de mult timp împreună pentru a permite dragostei să se dezvolte şi să crească. Confruntându-se cu fraţii mai mici care nu ştiu să stea într-un loc, copiii pot învăţa să fie răbdători şi amabili. Văzându-şi fraţii că sunt mai talentaţi decât ei într-un domeniu, pot învăţa să nu fie invidioşi, ci să caute şi să-şi manifeste propriile daruri şi să-şi împlinească dorinţele. Având un frate bolnav şi aducându-i un ceai, un copil va învăţa grija faţă de aproapele. Pot învăţa să nu fie înfumuraţi şi să facă toate spre slava lui Dumnezeu, în loc să le facă doar spre a atrage atenţia şi aprobarea, lucru mai puţin posibil de învăţat într-un mediu competitiv, unde succesul se măsoară în premii.
Niciuna dintre aceste trăsături nu vine natural în caracterul nostru de oameni supuşi căderii şi nu se învaţă nici la cursuri. A folosi darurile primite spre slava lui Dumnezeu, a învăţa virtutea, tăria de caracter, integritatea ne vor fi întotdeauna peste mână, pentru că prima noastră mişcare este aceea de a ne pune pe noi înşine şi plăcerile de diferite niveluri în centrul vieţii noastre şi de a trăi în consecinţă. Deşi avem întotdeauna posibilitatea de a alege, prima mişcare e aceea de a fi egoişti, egocentrici. De aceea, în cultivarea centrării pe Dumnezeu este nevoie de multă grijă şi atenţie, pentru că e un demers foarte dureros pentru ego, care fuge de durere. Şi va avea succes mai ales în sânul familiei, pentru că, mai mult decât prin lecţii, aceasta se transmite prin modelul oferit de părinţi şi prin „exersare“ şi „aplicare“ zilnică în situaţiile concrete ale vieţii, care niciodată nu întârzie să apară, doar să fim atenţi şi să le luăm ca pe invitaţii la învăţare, atât pentru noi, cât şi pentru copii.

Scopul familiei e acumularea de posesii?
Veţi spune că nu este timp; că, pe lângă folosul pe care îl au copiii mergând la diverse activităţi, ei stau acolo în perioade de timp în care oricum nu sunteţi acasă, fiind la serviciu. Că nu le doriţi copiilor să crească „cu cheia la gât“, aşa cum aţi crescut voi. Şi este adevărat. În vremurile noastre, pentru un trai decent e nevoie de multă muncă. Iar a dori bunăstarea este ceva sănătos. Bunăstarea este bună foarte şi ea este pomenită chiar şi în slujba Tainei Cununiei, în care rugăciunile citite pentru binecuvântarea tinerei familii se referă şi la darurile materiale care să se reverse asupra acestora.
Dar să nu uităm scopul, pomenit tot la această slujbă: „ca toată îndestularea având, să sporească spre tot lucrul bun şi Ţie plăcut“. Cu alte cuvinte, bunăstarea e ca să nu mai avem grija zilei de mâine, pentru a ne putea îngriji doar de Dumnezeu şi cum să plăcem Lui şi nu de acumulare de posesii, care nu va duce decât la şi mai multe griji. Avem nevoie de mult discernământ pentru a putea hotărî unde e limita. Şi ne ajută în această hotărâre tocmai onestitatea cu care căutăm mai întâi Împărăţia, pentru ca apoi toate să ni se adauge nouă.