miercuri, 7 august 2013

Pedepsele: Poţi să fii drept cu copilul tău?




Poţi să fii drept cu copilul tău? Nu are importanţă dacă un tată îşi pedepseşte copilul. Dar să-l pedepsească în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „M-a pedepsit pe drept!" Nu are importanţă prea mare dacă vorbim cu asprime copilului la nevoie, dar să vorbim în aşa fel încât copilul să poată spune în sinea lui: „Aşa îmi trebuie!" Chiar dacă nu o spune cu glas tare, să o spună în sinea lui. Poate să nu aibă curajul să o spună cu glas tare, dar are mare importanţă s-o spună în adâncul sufletului lui.
Să-mi permiteţi să aduc în discuţie un exemplu, pe care s-ar putea ca unii dintre dumneavoastră să nu-l fi auzit. Un tată îşi duce la spital copilul căruia trebuia să-i facă o operaţie. Văzând doctorii, copilul începe să se teamă, să plângă şi să ceară tatălui să-l ducă acasă: „De ce m-ai adus aici, nu ţi-e milă de mine, nu mă iubeşti!" Tatăl, desigur, îl lasă la spital, chiar dacă copilul suferă foarte mult. Când se va face bine este imposibil ca acesta să spună că tatăl lui a procedat aşa pentru că nu l-a iubit. Este imposibil! Copilul înţelege. „M-au dus la operaţie, m-a durut, dar trebuia să mă ducă!". Într-un astfel de caz nu poate rămâne în sufletul copilului sentimentul că tatăl l-a nedreptăţit, că nu l-a iubit atât cât trebuia. Ori de câte ori este pedepsit un copil, dacă în sufletul lui se naşte acest sentiment, că părinţii nu l-au  nedreptățit, ci l-au pedepsit pentru binele lui şi din dragoste, atunci poate fi pedepsit fără teamă. Altfel, copilul va fi într-un război permanent cu părinţii.

sâmbătă, 11 mai 2013

Cine sunt eu?

Pentru o dezvoltare completa, avem nevoie de putere interioara si de liniste sufleteasca. Un interviu cu Maica Siluana Vlad

Atat in jurul nostru, cat si in interiorul nostru suntem acaparati de zgomote si inecati in agitatie. Pentru o dezvoltare corecta, ca parinte si ca om in societate, este necesar sa ne gasim linistea, pacea si tacerea dinauntrul nostru.

A.T.: „Cine sunt eu?” este o intrebare la care se tot cauta raspunsuri. Se incearca raspunsuri de sute de ani, din partea celor mai mari autori din istorie.
Doar ca pare ca, acum, timpurile sunt atat de tulburatoare si tulburate, incat chiar nu prea mai stim cine suntem si ce am avea de facut ca sa primim liniste si pace, sa putem oferi blandete si iubire.
M.S.V.: Nu stim cine suntem si nici nu o sa aflam. Suntem o mare taina. Cautam un raspuns cu emisfera stanga a creierului, cea rationala, la o intrebare pusa de inima omului, de adancul sau. Ca om, am aceasta nevoie de a fi, de a ma simti ca sunt in identitatea mea, si nu de a-mi defini identitatea.
Va veni vremea cand fiecare va sti cine este pentru ca, atunci, chiar va fi cine este. Deocamdata, nu avem raspuns pentru ca nu suntem. Numai Dumnezeu este Cel ce este. Eu sunt cea care voi deveni. Sunt o realitate in devenire.
Aici este, in acelasi timp, si o taina abordabila. Adica: eu sunt cea care m-am nascut in 1944, in comuna Valcele. Eu sunt cea din clasa I, eu sunt cea din clasa a VII-a, eu sunt cea din anul I de facultate, eu sunt cea de acum 10 ani, eu sunt cea din clipa asta. Deci, eu sunt acel cineva care zice „eu sunt”.
Nu mai este aproape nicio legatura, nici fizica, nici chimica, intre mine si cea care eram la sase luni. Si totusi, in mine exista o permanenta care ma face sa spun despre mine „eu sunt”.
Cam acesta ar fi, sa zicem, firul de care ne putem agata in a ne accepta ca taina. Si vom afla mai multe dcat atat din intrebarea „Cine sunt eu pentru tine?”.
Eu pot sa spun o multime de lucruri despre mine (ce fac, cati ani am, pe la ce emisiuni am fost), dar nu stiu ce inseamna pentru tine asta. Cine sunt eu pentru tine?
Vom afla ca suntem cineva pentru altcineva. Si, daca suntem atat de nefericiti si de bulversati, este pentru ca noi nu suntem pentru altul, ci suntem pentru noi insine. Daca spun „eu” mereu, se creeaza aceasta structura psihologica in mine, care se da drept mine si de care este ca un cancer. Si atunci, ce voi face? Te voi impinge ca sa fiu eu. Am nevoie de tine numai daca ma confirm pe mine.
Ori, ca sa fiu eu, sa ma apropii de mine, este nevoie sa il aud pe cel ce ma cheama. Este important sa ma lepad de acest „eu” ce este facut din niste straturi.
Sunt specialisti in sufletul omenesc, psihologi si psihoterapeuti ce spun lucruri atat de adevarate despre om. La suprafata avem un „eu” protector ca sa acoperim „eu-ul” ranit. Iar acel „eu” autentic este ingropat pe undeva prin adancul sufletului nostru.
Mantuitorul ne spune sa ne lepadam de noi insine, adica de toate aceste protectii pe care ni le-am construit. Ne spunem sa ramanem vulnerabili si El ne va infiinta, adica ne va aduce la statutul si la dimensiunea de persoana.
Omul are aceasta dimensiune de subiect, de „cine”. Dar, este ca o intrebare, ca o posibilitate. O varianta este ca omul poate sa se determine si sa aiba tendinta sa se defineasca, rupandu-se de ce este el, alunecand spre starea de individ – „al meu”, „pentru mine”. Ma definesc prin statut, functie, roluri, ce am, ce fac.
Sau, in partea cealalta, catre „a fi persoana”, unde sunt numai pentru ca sunt in relatie cu tine, sunt pentru tine, sunt cu tine, impreuna cu tine si nu impotriva ta.
Si atunci, gandeste-te cum arata viata omului traita pentru celalalt. Dar nu in sensul ca „iti fac pe plac ca sa ma placi” – sunt foarte multi care au impresia asta. Cam aici este jocul.

A.T.: Aici este jocul. Dar care este motivul pentru care multi dintre noi incearca sa obtina un statut, incearca sa afle cine sunt, obtinand bunuri materiale, recunoastere publica, copii care sa fie implinirea visurilor ca parinti (respectiv de nota 10, imbracat intr-un anume fel)? De ce simtim nevoia sa facem toate aceste lucruri? Si cum putem sa ne indepartam de ele?
M.S.V.: Fereasca Dumnezeu sa ne indepartam! Acestea sunt lucruri bune. Pentru ca asa ne-a facut Dumnezeu. Ne-a facut cineva, ne-a facut stapani peste tot Pamantul, ne-a zis sa ne inmultim si sa umplem Pamantul. Sunt darurile lui Dumnezeu si misiunea noastra pe lume.
Doar ca, le implinim prost. In loc sa vreau sa fiu stapanul Lumii, eu ma las stapanit de Lume. Si alerg dupa ce mi se da.
Primul pas pentru a ma vindeca este sa devin stapan pe putinul pe care il am deocamdata. Deocamdata, mie imi apartine trupul meu. Este necesar sa ma invat sa devin stapan peste trupul meu. Cand ii dau, ce ii dau, cum ii dau.
Apoi, ma concentrez sa devin stapan peste sufletul meu – dorintele mele, poftele mele etc.
Daca le administrez pe toate acestea bine, cu ajutorul lui Dumnezeu (pentru ca altfel nu pot), Dumnezeu zice „Peste putine ai fost credincios, peste multe te voi pune”. De aici incolo, incepe bucuria.
Deci, in clipa in care ai invatat sa iti stapanesti aceste porniri care te hartuiesc in toate felurile, poti sa stai de vorba cu sufletul tau.
Avem nevoie sa ascultam aceasta voce adanca si sa Il intrebam pe Dumnezeu cum ne implinim nevoia de a fi recunoscut. Ca sa nu ajungem pe cai laturalnice, care sunt niste fundaturi, niste caricaturi.
Dar sa nu ne amputam sufletul. Sa nu ne inchipuim ca a te duce la biserica si a te duce la Dumnezeu iti scoate organele poftitoare, iti ia dorintele. Ne orientam catre sursa, catre izvorul adevarat.

A.T.: Cum putem sa ne ascultam vocea aceea interioara? Pentru ca, uneori, de atata zgomot de fond, nu mai auzi vocea interioara.
M.S.V.: Si bine facem ca nu o auzim. Cine stie ce gargauni mai sunt pe acolo. (razand)

A.T.: (razand) Dar poate ca pierdem, pe langa gargauni, si semnele bune.
M.S.V.: Asa este. Ca sa putem sa ne ascultam pe noi, nu trebuie sa ajungem la vocea interioara, ci la tacerea interioara. Dumnezeu ne vorbeste in tacere. Sufletul nostru Ii vorbeste lui Dumnezeu in tacere. Ca sa putem sa ajungem la noi insine, trebuie sa ajungem la nucleul de tacere. (Si apoi, si gargaunii au ratiunea lor.)
Dar semnificatia este in acel camp de tacere care nu e nimic. Tacerea este mai speciala decat vorbirea. Pentru ca putem vorbi in desert, putem vorbi ca sa treaca vremea, dar nu putem sa tacem fara sens. In tacere este un sens care ne scapa.
Deci, avem nevoie sa trecem de frica aceea ingrozitoare. Pentru ca, din clipa in care intram inauntrul nostru, ne intampina o frica, o senzatie de gol, de harmalaie. Si atunci, dam drumul la televizor, ne inconjuram de zgomote, pentru a scapa de intalnirea aceea terifianta cu noi insine, asa cum suntem.
Acesta este semnul ca noi nu mai suntem in stare sa dorim sanatatea. Gandeste-te. Daca te duci la medic si afli ca ai o boala, ce faci? Incepi un tratament. Doresti sa te vindeci; in loc sa negi ca ai avea vreo problema si sa mori. Asa este si aici.
Suntem plini de harmalaie, de voci si asa mai departe. Ma duc la doctorul sufletului meu sa ma vindece. Puterea pe care o primesc prin harul de la Biserica, prin Sfintele Taine, ma ajuta sa strabat aceste vami ale vazduhului, din interiorul meu si sa ajung la tacere.
Daca omul ar tacea in fata lui Dumnezeu macar un sfert de ora din 24 de ore, viata lui ar fi cu totul alta.

A.T.: Cand este bine sa ne ducem copiii la biserica? De la ce varsta?
M.S.V.: Dintotdeauna. Ii ducem de cand sunt in burta mamei. Copiii nostri sunt in semintele, in celulele noastre. Daca noi mergem la biserica, merg si celulele noastre. Creste in burtica, creste si in biserica. Se naste, este in biserica.
Este absolut vital pentru copil sa il primeasca pe Dumnezeu, sa se impartaseasca de Dumnezeu inca din burtica mamei.

A.T.: De cand este bine sa spovedim un copil? De la ce varsta?
M.S.V.: Nu il spovedim noi, il spovedeste Parintele. Varsta pentru spovedanie este la 7 ani, cand se creeaza structurile cerebrale care fac ca viata sa fie responsabila. Pana atunci, copilul nu este responsabil de faptele lui, ci doar parintii sai.

A.T.: Postul si copiii? Copiii trebuie sa tina post inainte sa se spovedeasca?
M.S.V.: Nimeni nu tine post inainte sa se spovedeasca. Spovedania nu este legata de post, decat printr-o obisnuinta, printr-un obicei. Cand oamenii nu se mai spovedeau des, Biserica ii indemna ca o mama sa tina macar post.
Daca oamenii nu tin tot postul randuit de Biserica, atunci preotul poate sa le spuna sa tina macar trei zile post inainte de spovedanie sau impartasanie. Aici sunt multe lucruri care nu sunt intelese corect.
Copilul posteste impreuna cu parintii si cu intreaga familie, dupa putinta lui. Asa cum si oamenii postesc dupa putinta lor. Pana la 7 ani nu se pune problema sa nu manance carne, apoi branzeturi – pana la 12 ani. Nu mai stiu exact.
Dar copilul doreste sa posteasca, daca a trait intr-o familie cu post. Ii face placere sa posteasca si o simte ca pe o dragoste. Copilului ii place sa isi arate dragostea prin fapte. Am vazut la multi copii ca postul este un act de dragoste catre Dumnezeu. Ei simt ca Dumnezeu le daruieste ceva special.

A.T.: As vrea sa stiu daca legatura aceea cu tacerea din noi, ca parinti, poate fi construita daca ne ducem copiii la biserica din timp, prin crearea acestei legaturi dintre copil si Dumnezeu.
M.S.V.: Da, se poate. Sunt momente in Sfanta Liturghie cand se tace in biserica. Depinde si cum traieste comunitatea respectiva, depinde si de Parinte cum isi educa enoriasii. Sunt momente de tacere si copiii invata sa taca, invata sa se bucure.
Apoi, mai este important sa invatam ca si acasa copilul are nevoie sa taca; si la scoala. Parintii pot face din asta un joc: intorc o clepsidra si, pana se scurge nisipul, stabilesc un moment de tacere.
De asemenea, copilul are nevoie sa invete sa se uimeasca, sa se minuneze. Se zice ca cea mai profunda tacere este „de iti sta mintea in loc”. Sa ii invatam pe copii sa le „stea mintea in loc cat mai des”. Ori, noi le punem mintea in vartej – le punem jocuri pe calculator, desene animate – ca sa scapam de ei.
Sunt o multime de modalitati simple de a trai in tacere, de a ajunge la liniste si pace si, in acest fel, de a te ajuta sa traiesti si momentele de indoiala.
Este foarte important sa ne invatam copiii ca indoiala face parte din viata noastra; la fel si frica. Si sa le ascultam temerile, nu sa ii injosim pentru ca le este frica.
Uneori asigurarile de genul „nu o sa te doara” sunt false. Copilul este viu si trebuie sa treaca prin experiente reale. Altfel, el nu va mai avea incredere.

A.T.: Apropo de incredere, e bine ca un parinte sa isi marturiseasca indoielile, fricile si neputintele in fata copilului lui?
M.S.V.: Nu pana la a-l impovara, dar, cand sunt evidente, da, este necesar. De exemplu, daca parintele este incruntat sau trist, copilul se sperie. Daca parintii ii explica celui mic ce s-a intamplat, copilul va intelege. Daca ne ascundem emotiile, il invatam si pe copil sa minta.
Copilul are nevoie sa inteleaga ca tata si mama nu sunt perfecti, dar ca se pot perfectiona si ca se ofera lui Dumnezeu.
Daca nu ne marturisim fricile, copilul ajunge sa isi creada tatal zeu si, la prima greseala, s-a terminat cu orice incredere. Dar, daca te vede ca lupti cu slabiciuni, intelege adevarul.

Anunţuri: Conferinta Ai copil ajunge la Brasov


Conferinta Ai copil ajunge la Brasov

Cu totii, fie adulti, fie copii, ne aflam intr-un mediu extrem de solicitant si stresant. Descopera cum poti fi mai disponibil la nevoile familiei tale, in conferinta „Ai copil. Invata sa fii parinte!” din Brasov.



Intalnirea are loc miercurea viitoare (22 mai), de la ora 18.30, la Sala de spectacole a Centrului Cultural Reduta. Conferinta este sustinuta de trainerul Sorin Mihalache, iar intrarea este libera.
Cu o tema numita „Mami, eu cresc! Tu ce faci? Invataturi despre atentie”, evenimentul iti va prezenta cum sa acorzi copilului tau atentia de care are nevoie pentru a creste sanatos si implinit.
Vei afla mai multe despre ce inseamna sa facem mai multe lucruri in acelasi timp, ce efecte are acest comportament si daca este benefic sau nu pentru relationarea cu cei mici.
De asemenea, vei intelege cum influenteaza lipsa de atentie a parintilor starea copiilor si cum se creeaza o relatie calduroasa si armonioasa intre parinti si copii.
In plus, sambata, 25 mai, esti invitat sa participi la Atelierul Experiental „Invataturi despre Atentie”, sustinut tot de Sorin Mihalache. Intalnirea se va desfasura pe parcursul intregii zile, de la 09.00 la 19.00, la Sala TP8 a Facultatii de Litere din Brasov.
Taxa de participare este de 150 de lei de persoana sau 200 de lei „Pachetul pentru doua persoane”. Inscrierile se fac fie prin e-mail, la adresa monica.bacila@gmail.com, fie prin telefon, la numarul 0725.437.404.
Sorin Mihalache este Asistent dr. la Centrul de Cercetare Interdisciplinara in Religie, Filosofie si Stiinta Universitatea "Alexandru Ioan Cuza" din Iasi. De asemenea, este trainer experimentat in Comunicare si Dezvoltare personala, formator atestat CNFPA, licentiat in matematica si teologie ortodoxa, master in teologie ortodoxa, fizica teoretica si psihologie.

luni, 8 aprilie 2013

Cum se imbecilizează copiii în şcoală

Tot din seria discursurilor anti-spălare pe creier prezentate de radio Itsy Bitsy, o prezentare realizată de Sir Ken Robinson.
Mi s-a părut o perspectivă profund creştină - copiii sunt dăruiţi de Domnul cu mulţi talanţi, iar noi cel mai adesea nu îi vedem sau îi forţăm să intre în matriţele pe care le visăm noi, ca să ne împlinim prin ei.
Împărţirea aceasta între academic şi non-academic este ucigătoare.


O altă realitate pe care o călcăm în picioare - succesul înseamnă colaborare, nu concurenţă. Suntem toţi membri ai aceluiaşi Trup, avem roluri diferite, ne completăm, după cum minunat ne-a creat Dumnezeu. Nu trebuie să ne dăm reciproc în cap pentru a ne face loc, dimpotrivă - împreună suntem mai puternici.

Iată un sumar realizat de Oana Anghel şi prezentarea:

"„Noi inca ne educam copiii la pachet. Ii trecem prin sistem pe grupe de varsta. […] E ca si cand cel mai important lucru despre ei este anul de fabricatie.” – Sir Ken Robinson


 Sistemul actual de invatamant este depasit. In scoala, copiii au rareori permisiunea de a fi creativi – referatele trebuie sa urmeze aceleasi idei, nu este loc de teorii diferite.

Iar daca elevii se plictisesc si nu mai sunt atenti la ore ii pedepsim sau spunem ca este ceva in neregula cu ei. Sa fie asta o abordare corecta?
In prezentarea de mai jos, Sir Ken Robinson, expert in educatie, explica ce este gresit la sistemul de invatamant actual. Copiii nu mai inteleg rostul scolii, mai ales atunci cand vad atatia oameni de succes, care nu au o educatie superioara.
Sistemul educational din prezent a fost conceput in perioada iluminismului, pentru a alfabetiza cat mai multi oameni, astfel incat sa fie mai eficienti, din punct de vedere economic.
Sir Ken Robinson comenteaza asupra efectelor educatiei standardizate asupra copiilor. Este cea mai buna metoda sa ii impartim pe clase dupa varsta? Oare nu le ingradim creativitatea cu materii care par invechite si inutile?"
Pentru limba română, selectaţi în loc de English 100% - Romanian 100% . Sub filmuleţ aveţi textul transcriptul în română.

*

Copiii şi televizorul/calculatorul

Emisiunea "Garantat 100%" - TVR1 - 31 martie 2013
Invitat: Virgiliu Gheorghe
Realizator: Cătălin Ştefănescu
*

joi, 28 martie 2013

Un interviu despre alăptare

România se află în coada clasamentului european la alăptare - doar 12% dintre copii sunt alăptaţi exclusiv la sân vreme de 6 luni. Motivele sunt diverse: în general despărţirea mamei de copil imediat după naştere, când ar trebui să înceapă şi alăptarea, după care apar probleme, dar şi lipsa de informare şi panica indusă mamelor. (Despre miturile diverse legate de naştere puteţi citi aici.)
Astfel, copiii sunt hrăniţi cu surogate şi sunt lipsiţi de hrana minunată rânduită de Dumnezeu în firea femeii şi naturaleţea naşterii.


Mituri despre naştere

Naşterea şi momentele de după naştere sunt extrem de importante atât pentru copil, cât şi pentru mamă, şi sănătatea familiei. Din păcate dezvoltarea medicinii şi a spitalizării a adus cu sine, pe lângă toate beneficiile, şi o serie de idei false, care au îndepărtat femeile foarte mult de naturaleţea sarcinii şi a naşterii unui copil, aşa cum a rânduit-o în chip minunat Dumnezeu. Astăzi sarcina este privită ca o boală, care necesită obligatoriu spitalizare şi tot felul de intervenţii.
Despre toate acestea şi alte falsităţi promovate pe acest subiect, un interviu cu moaşa Irina Popescu, realizat în cadrul emisiunii Sănătatea FM, la Radio France Internationale:


"Sunt poveşti mincinoase pe care multe femei le cred, pe care unii medici le promovează:
  1. Moaşa e o asistentă din maternitate - FALS
Moaşa nu e femeia care a auzit şi ea câte ceva despre naştere şi stă pe lângă medic la naştere, ci este un cadru medical care a absolvit o secţie specială a Facultăţii de Medicină şi are o licenţă în domeniu. Moaşa de ultimă generaţie (noţiune reglementată prin lege) este specialistul competent în sarcină fiziologică, naştere şi post-partum fiziologic – ea poate urmări şi gestiona sarcina, naşterea şi tot ce îi urmează (atât în cazul mamei, cât şi al copilului). Confuzia e oarecum firească, în condiţiile în care, în timpul comunismului, moaşa a fost scoasă din scenă, pentru că totul s-a instituţionalizat. De atunci şi până în 2003, moaşa era într-adevăr orice asistentă medicală din maternitate, fără pregătire specială şi fără competenţe. Abia din 2003, ne-am aliniat şi noi la normele europene şi avem Facultate de Moaşe în toate centrele universitare de medicină. De atunci, moaşa se formează după 4 ani la Facultatea de Medicină. E important ca femeile să cunoască diferenţa dintre asistenta de obstetrică-ginecologie din sala de naşteri şi moaşa, care poate asista şi îngriji femeia sănătoasă în perioada ei fertilă – asta înseamnă chiar înainte de conceperea unui copil, în sarcină, la naştere, în perioada dintre naşteri.. etc. Medicul de familie este cel care poate şi trebuie să îndrume femeia către o moaşă.
  1. Cezariana e întotdeauna mai uşoară decât naşterea naturală – FALS
Depinde din perspectiva cui privim – cezariana este într-adevăr mai uşoară, mai simplă şi mai eficientă pentru medic. E vorba de o intervenţie chirurgicală de maxim o oră – copilul e extras, mama e cusută şi gata. De cele mai multe ori, cezariana e programată când e convenabil pentru medic (când e de gardă sau când îi e la îndemână). Altfel, ar însemna 5 săptămâni de disponibilitate pentru fiecare gravidă (zi şi noapte) – naşterea naturală se poate întâmpla oricând în intervalul 37-42 de săptămâni. Deci naşterea naturală e mai complicată în primul rând pentru medic, din punct de vedere al gestionării timpului – asist naşteri naturale şi vă spun cu mâna pe inimă că aşa este. Naşterea poate surveni oricând în acest interval de 5 săptămâni şi trebuie să fii disponibil pentru fiecare femeie. Altfel... nu am cunoscut femei care să îmi spună cât de uşor le-a fost după cezariană.
  1. Cezariana nu doare – FALS
Nu avem cum să naştem fără durere – nu s-a inventat încă o asemenea metodă. Ideea că vreau să fug de durere şi aleg cezariana e un mit. Naşterea presupune durere, indiferent dacă este vorba de naştere naturală sau cezariană. Cezariana presupune durere post naştere, faţă de naşterea normală. Sigur că avem calmante şi gestionăm şi asta, însă cel mai mare dezavantaj al cezarienei este că mama proaspăt operată (şi nu este o operaţie deloc uşoară pentru mamă), nu e capabilă să îşi îngrijească copilul mult aşteptat, nu este în puteri. Fireşte că dacă ai făcut cezariana pentru a salva viaţa unui copil sau a mamei, riscul ăsta păleşte. Dar atunci când ai făcut-o degeaba, senzaţia asta de depresie rămâne. O mamă suferă că a trecut prin sarcină, prin operaţie, are copilul, dar nu e capabilă să se ocupe de el.
  1. O cezariană atrage o altă cezariană – FALS.
Multe femei cred că dacă au născut un copil prin cezariană, nu pot alege să îl nască natural pe următorul. Ba chiar mulţi medici le spun mamelor că o cezariană obligă la o naştere următoare tot prin cezariană. O cezariană – întotdeauna cezariană. Este o minciună. În alte ţări nu există această indicaţie inventată. Studiile medicale internaţionale arată că o femeie care avut o cezariană are peste 90% şanse să nască natural. Deci vorbim de un procent foarte mare, practic e ca şi cum nu ar fi existat această operaţie; şansele de a naşte natural sunt aceleaşi şi dacă nu a existat o cezariană înainte. E adevărat că în ţările în care e bine reglementată naşterea acasă, naşterea naturală după o cezariană se întâmplă în centre de naştere sau în maternitate, nu acasă. Deci e o naştere cu un risc oarecum mai crescut, dar poate merge foarte bine. Şi merge foarte bine, vă spun din experienţa alături de mame care au ales naşterea naturală după o cezariană.
  1. Naşterea naturală după o cezariană e mai riscantă decât o a doua cezariană – FALS
Studiile medicale spun că cezariana după cezariană implică riscuri mai mari, atât pentru mamă cât şi pentru copil, decât o naştere naturală după o cezariană. Odată ce ai intervenit chirurgical major, redeschizi acea veche operaţie, supui femeia unei noi recuperări, organismul este din nou stresat de această intervenţie majoră... Depinde însă dacă prima operaţie a fost o cezariană la cald (adică făcută după declanşarea naturală a naşterii) sau o cezariană la rece (cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, adică programată de medic la o dată convenabilă pentru el). Dacă avem o cezariană la cald, riscurile sunt oricum mai mici, mai ales pentru copil, care este pregătit să se nască pentru că el a declanşat naşterea. Nu vreau să generalizez, sigur că nu se întâmplă asta în toate cazurile, dar ideea e că nu ar trebui să se întâmple în nici măcar un caz. Cezariana la rece – adică extragerea copilului înainte de începerea travalilului – nu este sănătoasă nici pentru mamă, nici pentru copil. Faptul că un procent foarte mare de femei este manipulat din cauza timpului scurt al medicului, care nu vrea să se trezească noaptea, este frustrant. Cezariana la rece nu ar trebui să se întâmple nici în 1% dintre cazuri. Ori e tocmai invers: cezariana la rece e în 99% dintre operaţii, iar 1% cred că e cezariana după declanşarea naşterii naturale. Copilul e scos înainte să fie pregătit, fără ca plămânii lui şi organismului să fie pregătite să se adapteze mediului în care vine. Există indicaţii clare pentru cezariană, doar acelea trebuie respectate.
  1. Naşterea naturală nu e recomandată când copilul are cordonul ombilical după gât – FALS
Cei mai mulţi copii au cordonul ombilical după gât şi este normal să fie aşa. Înseamnă că acel cordon e lung şi ne bucurăm când îl vedem după gât... Iar dacă nu îl are înainte de naştere, el se poate înfăşura după gât în timpul travaliului şi nu e o problemă nici asta. Circulară de cordon egal cezariană – e unul dintre cele mai mari mituri din România legat de indicaţia cezarienei. Şi e o păcăleală. Am cunoscut medici – e drept că nu sunt medici români – care mi-au spus că ei nu anunţă niciodată femeia dacă e sau nu e cordonul ombilical după gâtul copilului. De ce? Pentru că nu e nevoie să se panicheze pentru ceva normal; poate femeia are impresia că acel copil respiră pe gât, ceea ce e fals... La noi însă e fix invers: medicii sperie femeile cu asta. Iar femeile îi cred.
  1. Care e distanţa recomandată între două naşteri?
Ideal ar fi să nu rămână gravidă în primele 6 luni după o naştere. E perioada în care organismul se reface. Mai există ideea şi cu 9 luni – chipurile 9 luni a fost sarcina, e nevoie de alte 9 luni pentru a se reface. Dar după 6 luni, e absolut în regulă să rămână din nou însărcinată, din punct de vedere medical. Dacă vorbim de o cezariană după o altă cezariană, e recomandat să treacă măcar un an şi jumătate între ele (nu între sarcini, ci între operaţii).
  1. Nu e bine să alăptezi în timpul sarcinii - FALS
Alăptarea unui copil în timp ce ai rămas însărcinată cu următorul, nu este nicio problemă. Femeia poate alătpta fără grijă, nu există riscuri. Ba poate alăpta şi în tandem, după a doua naştere. Adică alăptează primul copil, dacă mai e nevoie, cum şi pe cel nou-născut. Se întâmplă din fericire tot mai mult şi în România, unde femeile încep să afle că este chiar recomandat, nu doar că nu e riscant.
  1. Femeile cu miopie nu pot naşte natural – FALS
Sunt multe femei care cred asta şi nu este adevărat. Există nişte teste pentru cele cu miopie foarte mare la care se măsoară de fapt riscul dezlipirilor de retină. Nici când există un asemenea risc (iar riscul poate exista şi la persoane care nu au miopie) indicaţia nu este de cezariană neapărat, ci de a nu forţa expulzia copilului în timpul naşterii. Adică exact acel îndem greşit de a împinge, pe care îl aud multe femei în timpul naşterii: împinge tare, luuuung. Nu e nevoie de aşa ceva, copilul se va naşte în ritmul lui, fără această forţare inutilă. Mai ales dacă ajutăm femeia cu o poziţie firească la naştere, cu forţa gravitaţiei.
  1. Naşterea trebuie să aibă loc pe masa de consult ginecologic – FALS
Eu nu am aşezat nicio femeie care năştea pe masa de consult ginecologic şi nici nu s-a aşezat vreuna din dorinţa ei. Dacă laşi femeia să îşi aleagă poziţia naşterii, sigur nu va naşte pe spate. Aşa ne spun şi alţii care au făcut experimentul ăsta. Unele stau în picioare, altele stau pe vine, pe palme şi genunchi... depinde. De ce e aşa? Pentru că atunci când stai pe spate, bazinul are cele mai mici diametre, pelvimetria ne arată că este cel mai închis. Atunci de ce nu facem loc bebeluşului, de ce nu o lăsăm să aleagă cum naşte? Am auzit tot felul de răspunsuri de la medici: pentru că eu nu mai văd nimic, pentru că eu nu ştiu unde să stau, pentru că nu mai pot să fac epiziotomia (care în realitate nu e necesară decât pentru puţine cazuri), pentru că nu ştiu dacă trebuie să intru şi eu în cadă cu ea... Da, inclusiv pe asta am auzit-o! Deci nu, nu e nevoie să intre nimeni în apă cu ea, dacă alege să nască în apă. Dacă ascultăm copilul şi este ok, nu avem nicio indicaţie medicală de a interzice o poziţie sau alta pentru naştere. În plus, copilul se oxigenează mai bine când mama nu stă pe spate. Ştim că în ultimele perioade ale sarcinii, medicii ne sfătuiesc să nu dormim pe spate, ca să se oxigeneze bine copilul. E valabil şi în timpul nasterii. Copilul tot acolo este, oxigenarea la fel funcţionează.
  1. Femeile mici nu pot naşte natural – FALS
Femeile scunde sau slabe nu sunt defecte, iar un copil care s-a dezvoltat într-o femeie mică, are toate şansele să se şi nască prin bazinul acelei femei. E drept că în natură există şi trifoi cu patru foi, deci există excepţii, dar pentru asta suntem pregătiţi cu toate intervenţiile necesare. Dar nu poţi spune unei mame care nu are fractură de bazin sau displazie severă de şold că nu poate naşte. Dacă o femeie are un metru şi jumătate, nu înseamnă că nu poate naşte. Şi am văzut asta întâmplându-se în maternităţi, din păcate. Le spun să treacă la măsurători, după care la operaţie - că sunt prea mici şi nu pot naşte. Ba chiar cu numărul de la pantofi! Pare o glumă, dar se întâmplă. Nu îmi dau seama dacă unii medici chiar mai cred astea sau doar manipulează femeile. Deci e bine să ştim că înălţimea sau greutatea mamei, miopia, îngustimea bazinului, numărul de la pantofi şi alte asemenea, nu au legătură cu naşterea şi cu indicaţia de cezariană. O femeie mică, slabă, mioapă, cu 36 la pantofi şi cu ochelari, ba chiar şi cu cordonul înfăşurat după gâtul copilului, poate naşte natural din punct de vedere medical. Doar travaliul stabileşte dacă e nevoie de vreo intervenţie. Ştim că articulaţiile devin mobile în timpul travaliului, iar bebeluşul îşi face loc. Mărimea bebeluşului e alt mit – ba e prea mic şi nu se poate naşte, ba e prea mare şi nu încape. De regulă copilul se poate naşte natural, nu există aici nici prea mare, nici prea mic. Dar proba de travaliu presupune ca naşterea să se declanşeze în mod natural, iar majoritatea mamelor nu au şansa acestei situaţii – benefice atât pentru ele, cât şi pentru copil. Cred că e o teamă a medicului – decât să monitorizeze travaliul, preferă să îl extragă prin operaţie.
  1. De ce creşte numărul naşterilor prin cezariană?
Cred că în România am trecut de apogeul cezarienei, simt o descreştere – deşi e adevărat că eu lucrez cu o nişă anume de femei, care preferă naşterea naturală. Dar suntem totuşi în top la nivel european. De pildă, în Bucureşti, rata naşterilor prin cezariană depăşeşte 70%. Sunt spitale de stat care depăşesc 85% rată a cezarienelor. Deci e exact invers de cum ar trebui. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o rată a cezarienelor de 10-15%, operaţii care pot fi justificate medical. Altfel, atât mama cât şi copilul sunt într-un risc major. Faţă de ţările europene, suntem – ca de obicei – în top cu numărul de cezariene. Nu întâmplător suntem tot în top şi la mortalitate şi morbiditate materno-fetală. Nu în ultimul rând, avem o rată mică a alăptării – tot din cauza miturilor şi a informării precare.
  1. Mama cu cezariană nu are lapte - FALS
Laptele e în sânul mamei încă din săptămânile 17-18 de sarcină – tocmai de aceea femeile care au născut prematur pot alăpta fără probleme (şi s-a dovedit că laptele lor este cel mai potrivit aliment pentru recuperarea copiilor prematuri). Ideea că laptele nu e bun sau nu e destul de mult ori de gras este un alt mit trist. Problema la cezariană este că mama e separată de copil, deci mama nu are şansa să înceapă alăptarea. Iar copilul separat de mamă este hrănit cu formulă artificială, cel mai adesea la biberon, deci nu învaţă să sugă la sân. Vreau să subliniez ceva foarte important: o femeie după naştere nu are lapte să ţâşnească pe pereţi. În maternitate, ele sunt trase de sâni, chipurile să verifice dacă au lapte, şi nu iese nimic. Apoi li se spune că nu au lapte şi copiii vor fi hrăniţi cu lapte praf. Sigur că nu ţâşneşte, e colostru şi se secretă în cantitate de câteva picături, perfect compatibil cu stomacul bebeluşului, care după naştere are o capacitate foarte mică: de 2-7 mililitri. Doar dacă bebeluşul e pus la sân, el va stimula secreţia de lapte matur. Şi atunci vom ajunge în sfârşit la situaţia „dorită” a laptelui mai mult, care ţâşneşte în sfârşit, ca să fie toată lumea mulţumită. Nu mai credeţi asistentele care vă spun că nu aveţi lapte! Trebuie doar să puneţi copilul la sân, iar laptele va veni. Indiferent dacă e cezariană sau naştere naturală. Laptele e acolo şi rămâne în sân minim o lună după naştere. Dacă aţi eşuat la spital din cauza medicilor sau asistentelelor care nu v-au ajutat, inistaţi măcar acasă, pentru că laptele există. O femeie care a născut, are lapte.
  1. Naşterea intervine imediat după ruperea apei – FALS
Se întâmplă uneori ca naşterea să se declanşeze natural, dar în prima oră după ruperea membranelor să nu înceapă dilataţia. Există această modă: mama e dusă rapid în sala de operaţie şi i se spune că trebuie intervenit urgent, că nu se naşte copilul. În realitate, avem timp 48 de ore pentru naştere. După 12 ore, se pot administra antibiotice pentru prevenirea unei infecţii, dar nu este o indicaţie de cezariană. Am auzit-o de multe ori, ştiu că se întâmplă, dar nu este adevărat. Avem tot timpul să aşteptăm instalarea travaliului.
  1. Copilul mic sau prematur trebuie născut prin cezariană – FALS
Un copil mic sau prematur se naşte extrem de uşor în mod natural. Dacă nu există alte probleme grave, nu este indicată deloc cezariana din punct de vedere medical. La fel cu gemenii. Dacă sunt în poziţie bună, naşterea poate decurge foarte bine.

    16. Bebeluşul trebuie ţinut în mediu steril după naştere - FALS

Copilul trebuie să stea lângă mama lui după naştere – acolo se colonizează cu germenii prietenoşi, care îi asigură imunitatea. E foarte trist ce se întâmplă în România în zona asta... În ţările civilizare, este interzis să dezlipeşti copilul de mamă. Mai ales în primele două ore după naştere. Chiar dacă apare o urgenţă care îi pune în pericol viaţa, este sabilizat şi pus înapoi pe mamă. Există studii care au demonstrat că prematurii se dezvoltă şi se recuperează cel mai bine lângă mamă, pe pieptul ei. Detaliile le găseşte oricine de pildă pe un site ca http://www.kangaroomothercare.com. Nu ştiu ce se întâmplă la noi, de ce e păstrat acest obicei comunist de a separa mama de copil. În multe cazuri, nu suntem departe. Sunt medici şi asistente care nu lasă mama să stea lângă copil, care le interzic să alăpteze. Ba mai sunt asistente „binevoitoare” care învaţă mamele ce şantajişti şi răsfăţaţi sunt bebeluşii, cum nu trebuie să stea prea mult lângă ei. Nevoia de bază a oricărui bebeluş este de a fi lângă mama lui. Doar acolo este în siguranţă, acolo simte mirosul ei, acolo e colonizat cu germenii ei – de care are nevoie, acolo iniţiază primul supt (în primele 20-30 de minute), care e extrem de important pentru el. Nu are nevoie de germenii din pătuţul de neonatologie, nu are nevoie de mâinile şi halatul doameni asistente, ci doar de mama lui. S-a demonstrat medical în ţări mai sărace ca a noastră, unde infecţiile de spital sunt o problemă mai mare decât la noi, că acei copii care sunt ţinuţi la început pe piepul mamei, sunt protejaţi de infecţiile şi germenii de spital. Doar în contact direct cu mama şi prin alăptare, copilul îşi clădeşte imunitatea. Şi încă ceva: tatăl ar trebui să aibă acces nerestricţionat la copil şi la mamă. Ba este chiar necesar. Sigur că un tată care nu şi-a văzut copilul cât a stat în spital, nu îşi va lua copilul în braţe când ajunge acasă. Se teme, nu-l cunoaşte, nu e obişnuit. E normal.. Pentru mine e foarte simplu: după ce copilul stă două ore pe pieptul mamei, îi iau şi îl pun în braţe tatălui. E momentul în care stabileşte legătura şi el cu propriul copil.


De unde toate aceste mituri legate de naştere în România?
E drept că unele femei cred orbeşte ce le spun medicii, dar într-un fel e normal. Te aştepţi la ce e mai bun, ai încredere că e informat şi că pune sănătatea ta şi a copilului pe primul plan. Ori nu toţi fac asta. E important să înţelegem că sarcina normală şi naşterea naturală nu sunt o boală. Ori, de multe ori, intervenţia medicului adaugă o patologie care nu e necesară în zona asta a naşterii. Cumva e de înţeles: nu au timp, au unele cazuri grave şi atunci încearcă să rezolve la fel şi pe cele care nu au o problemă... Nu e scuzabil, dar ăstea sunt motivele. Şi ajungem de unde am plecat: lipsa moaşelor din sistem. Şi lipsa de informare a mamelor. Moaşele ar putea gestiona şi supraveghea sarcina şi naşterea normală, iar medicii s-ar putea ocupa de probleme – acolo unde sunt foarte valoroşi. Avem la ce să-i folosim, sunt o grămadă de probleme în sfera ginecologică. Medicul de familie e cel care ar trebui să recomande unei femei să ia legătura cu o moaşă, acolo unde existp moaşe. E o lipsă de comunicare între asociaţiile moaşelor, ale medicilor de familie şi ale obstetricienilor,  iar femeile nu beneficiază de asistenţa potrivită. Nu e nevoie de tratament şi intervenţii medicale când nu suferă de o boală. Şi au dreptul să aleagă în cunoştinţă de cauză.
În România, nu avem un protocol pentru naştere naturală.
Mai e ceva: când, întâmplător, apare şi o naştere naturală, fiecare face ce vrea şi ce crede. Protocol medical oficial pentru naşterea naturală nu există în România. Există protocoale doar pentru intervenţiile medicale diverse.
Deci nu aş învinui foarte tare femeile, pentru că există următoarea situaţie: când o femeie rămâne însărcinată, aude din multe surse cât de traumatizantă e naşterea naturală. Şi de multe ori chiar este. Dar e vorba de mediul în care au născut natural, nu de naşterea naturală în sine. Dacă o să întrebaţi o femeie care a născut natural, pe întuneric, în apă, în poziţia pe care o alege şi cu cine doreşte ea lângă ea, o să povestească despre ce experienţă magică a avut, despre cum s-a simţit trasformată, despre cum abia aşteaptă să repete experienţa. Poate vorbi trei zile despre asta. Naşterea naturală a fost patologizată şi stricată de sistem, iar femeia a ajuns să se ferească de ea. Soluţia e să schimbăm sistemul."

un interviu realizat de Ioana Haşu la RFI 

Alte articole pe această temă găsiţi în seria Dosare RFI:
Naşterea în maternităţile româneşti

De ce copiii sunt mereu judecaţi de părinţi şi nu sunt lăsaţi să-şi trăiască viaţa?

sâmbătă, 23 martie 2013

Şabloanele după care trăim

Din seria discursurilor anti-spălare pe creier de la Itsy-Bitsty. Virgiliu Gheorghe: "De la cum actionam si cum vorbim, pana la cum ne imbracam si cum privim, toate gandurile noastre ne sunt insuflate de mass-media. Atat copiii, cat si adultii sunt manipulati in a aborda anumite insusiri si opinii, sunt modelati conform anumitor sabloane. Noi nu mai putem hotari ce vedem, ci daca sa urmarim sau nu. "


Sinele si identitatea omului from Radio IB on Vimeo.

miercuri, 13 martie 2013

Despre atenţie

O temă dezbătută în cadrul Serilor Talpalari de la Iaşi, avându-l ca invitat pe părintele diacon Sorin Mihalache.  O discuţie care merită neapărat urmărită! E lungă, într-adevăr, dar încercaţi pe bucăţi. Firul vă va prinde oricum.

.

luni, 11 martie 2013

Paşi spre maturitate


Pentru copilul mic, propriii părinţi întruchipează făpturi extraordinare, dotate cu puteri nelimitate. El nu are încă dezvoltată capacitatea de a percepe realitatea obiectiv şi nu poate decât să-şi creadă părinţii infailibili, „cei care nu greşesc“, pentru ca astfel să se simtă în siguranţă lângă ei.

Această iluzie a perfecţiunii propriilor părinţi îi permite copilului să se bazeze total pe ei pentru a creşte şi a se dezvolta. Crescând, el devine din ce în ce mai autonom, are din ce în ce mai puţin nevoie de imaginea lor perfectă, apare deziluzia şi intră apoi într-o fază de opoziţie. În jurul vârstei de 12-13 ani începe să caute alte „imagini“ etalon. Şi totuşi, care sunt vârstele psihologice?

Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa
Françoise Dolto descrie cazul unui copil de şaptesprezece sau optsprezece luni care este la fereastră şi priveşte spre cer. Pentru prima oară este atras de imaginea unei stele pe cerul încă luminat. Mama sa vine pentru a închide geamul. „Aşteaptă, aşteaptă, priveşte!“ spune el. Mama îi explică: „Este o stea, este Steaua Ciobanului, prima stea care apare pe cer“. Şi adaugă: „S-a făcut frig, trebuie să închidem fereastra“. Părăsindu-şi locul cu regret, copilul spune: „La revedere, prinţesă!“ şi face cu mâna un gest de rămas-bun stelei. El nu spune „la revedere“ prinţeselor din poveşti, dar spune asta unei stele care străluceşte ca privirea mamei, referinţă la prinţesa sufletului copilului, prinţesa care este mama pentru el. Este suficient să observăm că un copil care priveşte adultul de jos în sus vede capul părinţilor săi profilat pe cer, atunci când ei sunt afară, şi deci asociază chipul lor persoanei figurate ca ocupând cerul, adică Dumnezeului lui.
Spre vârsta de 2-3, ani capacităţile sale de a acţiona asupra mediului său înconjurător se dezvoltă. El caută să îşi manifeste autonomia şi începe să-şi afirme personalitatea. Astfel intră în conflict inevitabil cu regulile, interdicţiile şi mustrările părinţilor. Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa. El este convins că mama sau tata au dreptate să-l pedepsească, aşa că se simte nedemn de a fi iubit de ei.
Începând de la 3 ani şi jumătate - 4 ani, percepţia figurii parentale se modifică. Luând cunoştinţă că este băiat sau fetiţă, copilul îşi dă treptat seama că tatăl sau este un bărbat, mama sa este o femeie, iar ceea ce se petrece între ei este un lucru extrem de important, din care el este exclus. Atras de părintele de sex opus, el îl consideră pe celălalt ca pe un rival şi resimte ostilitate împotriva lui, uneori din ce în ce mai intensă (complexul Oedip). În final, fiecare acceptă să renunţe a lua locul celui pe care îl invidiază (fetiţa renunţă la dorinţa inconştientă de a fi soţia tatălui său, iar băieţelul de a fi soţul mamei sale). Orice copil trebuie să îşi ajusteze permanent fantasma mentală, derivată din relaţiile din trecut, la experienţa imprevizibilă a realităţii prezente, care diferă cu totul sau doar parţial de fantasmă.

Vârstele omului sunt evidenţe
Spre 5 ani şi jumătate, copilul îşi concentreză energia spre îndeplinirea unei dorinţe: aceea de a creşte. De vreme ce el nu mai caută să elimine părintele de acelaşi sex, mai bine să fie asemenea lui. Băiatul se ataşează de tată pentru a deveni un bărbat „ca tăticul“ şi fetiţa de mamă, pentru a fi o femeie „ca mămica“. Identificându-se din ce în ce mai mult cu părintele său de acelaşi sex, copilul îşi creează propria sa identitate sexuală. Mai puţin conştient de imperfecţiunile părinţilor, el idealizează încă o dată modelul său, figura lui de referinţă: „imitându-l, eu voi deveni un adult perfect“.
Apropiindu-se de 7 ani, începe declinul acestei admiraţii parentale. În mijlocul conflictelor, băieţelul şi fetiţa se modelează psihic. Copilul îşi dezvoltă conştiinţa morală care îi permite din ce în ce mai mult să discearnă binele de rău. El intră atunci în aşa-zisa perioadă de latenţă, în care impulsurile sexuale sunt respinse, prioritară devenind dorinţa de instruire. Dacă la început el se preocupa de şcoală mai cu seamă pentru a face plăcere tatălui sau mamei, treptat descoperă (cu ajutorul lor) dorinţa şi satisfacţia de a-şi investi energia în cunoaştere. El începe să acţioneze pentru sine. Are din ce în ce mai frecvent ocazia de a-şi compara părinţii săi, raportându-se la ceilalţi. El observă că părinţii nu sunt întotdeauna aşa extraordinari cum credea el. Încep să se relativizeze credinţele sale în atot-puternicia parentală şi dezamăgirea se conturează.
Vârstele omului sunt evidenţe. Ele se impun ca dimensiuni ale identităţii. Formarea personalităţii copilului este deci un proces complex, construit pe niveluri distincte, dar sensibil armonizate.

Andreea Hefco, doxologia.ro

duminică, 10 martie 2013

Greşeli majore în alimentaţie (Dr. Pavel Chirilă)

În seria de video-meditaţii prezentată de radio Itsy Bitsy găsim şi câteva înregistrări cu Dr. Pavel Chirilă, despre greşelile din alimentaţie, importanţa alăptării naturale şi tratarea termică abuzivă a alimentelor.
Materialele video pot fi vizionate aici.


Prof. univ. dr. Pavel Chirila este medic primar boli interne, cu supraspecializare in fitoterapie si homeopatie, membru fondator si presedinte al Asociatiei Filantropice Medical Crestina CHRISTIANA, presedinte al Asociatiei Romane a Medicilor Fitoterapeuti (ARMF) si fondator al retelei de magazine naturiste Naturalia din Bucuresti.

vineri, 1 martie 2013

Școala nu ne pregătește pentru viață

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache, în cadrul seriei de conferinţe "Ai copil. Învaţă să fii părinte!".


Dificila trecere prin adolescenţă


Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.


Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.
În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.
Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.


Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu „demolează“ imaginea de „dumnezei atotputernici“ a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.
Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă“. Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Arta de a pune limite copiilor noştri


În evoluţia unei persoane, adolescenţa este o etapă importantă, frumoasă, dar, în aceeaşi măsură, dificilă, problematică. Ea reprezintă trecerea între copilărie şi maturitate, motiv pentru care este marcată şi de tensiuni, de oscilaţii pentru definirea propriei identităţi.




Întrebări precum Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.
Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.
Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.


Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal - care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul - şi el prezent la vârsta adolescenţei - că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.
În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.
Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.


Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă“ ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.
Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).
Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria „abuz“.
Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.“

Dana Alecu, Doxologia.ro

Capacitatea de schimbare a persoanei umane

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache.



Inteligenţa duhovnicească sau lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta şi a copilului tău

Un cuvânt al Maicii Siluana din cadrul conferinţelor „Ai Copil. Învaţă să fii părinte“.


Inteligenta spirituala from Radio IB on Vimeo.


Materiale video pentru cateheze



Sub titlul acestei rubrici vom publica materiale care pot fi punct de plecare pentru discuţii în cadrul catehezelor cu părinţii. Ele au mai mult impact asupra celor care le urmăresc decât materialele scrise, deci sunt mai eficiente în cadrul întâlnirilor cu părinţii.
Dacă aveţi sugestii de materiale pentru această rubrică, ne-am bucura!
Dragoste şi înţelepciune să aveţi!
N.


vineri, 22 februarie 2013

Importanța primelor clipe din viața copilului


Mama e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească și să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș” imediat după venirea sa pe lume.
Moașa Irina Popescu ne vorbește despre cum ar trebui să se desfasoare primele clipe de viață ale copilului și despre cât de importantă este relația sa cu mama.
Interviu realizat de Adriana Titieni în cadrul emisiunii „Meditații pentru părinți”.


Adriana Titieni: Cât de importante sunt primele clipe ale copilului și cum ar fi normal să se procedeze?
Irina Popescu: Aș vrea să încep cu primele zile ale copilului în maternitate, pentru că eu cred că avem niște probleme mari cu rutina din maternitățile românești. Poate fi vorba de două, trei, cinci zile, cât stă fiecare mamă în maternitate. De exemplu, după cezariană se stă mai mult în spital, iar în aceste situații e nevoie de mai multă „muncă” pentru a re-conecta mama la copil, pentru că ea e imobilă după naștere, este încă sub efectul anestezicului, nu se poate mișca minim 10 ore.

Adriana Titieni: Ce facem cu copilul nou-născut?
Irina Popescu: Ideal ar fi ca nou-nascutul să fie primit pe burtică sau pe pieptul mamei lui, care reprezintă cel mai bun incubator și masă de încălzit. Cordonul ombilical ar trebui să pulseze în continuare, nu să fie secționat în secunda imediat următoare nașterii.

Adriana Titieni: De ce?
Irina Popescu: Pentru că cel mic are nevoie în continuare să respire prin ambele părți, pentru că cea mai grea adaptare a copilului la mediul aerian este adaptarea respiratorie. De aceea ar fi bine să nu scoatem un copil la 37 de săptămâni prin cezariană sau să declanșăm nașterea la 40 de săptămâni când poate copilul se naște la 41 sau 42 de săptămâni. Până la 42 de săptămâni sarcina e în normalitate, este timpul copilului și nu ar trebui să i se ia.
Revenind, copilul are nevoie ca în primele momente să primească oxigen prin ambele părți – și pe nas și prin ombilic – pentru ca respirația pulmonară să se instaleze treptat, să nu forțăm plămânii nou-născutului, care conțin încă lichid amniotic. În acest sens, canalul de naștere ajută foarte mult la „stoarcerea” plămânilor de lichidul amniotic și apoi are loc extensia cutiei toracice, care umple încet-încet plămânii cu aer. Este fascinant cum nașterea naturală oferă cele mai sănătoase și firești mecanisme de adaptare, a mamei la naștere și a copilului la noul mediu.
A fi pro naștere naturală nu reprezintă o reîntoarcere la preistorie, ci de a beneficia de studiile noi care ne arată care este cea mai bună cale pentru mamă și pentru copil, de a ne folosi de toată știința și tehnologie pe care le avem pentru a le fi cât mai bine celor doi. Sunt o mulțime de studii corelate care ne arată că cel mai bine pentru mamă și copil este nașterea naturală, asigurarea contactului între mamă și copil după naștere, lăsarea cordonului să pulseze măcar cinci minunte după naștere.
Pus imediat pe abdomenul sau pieptul mamei, copilul nou-născut se „cațără” spre piept („breast crawl”), având un reflex de supt dat de instinctul de supraviețuire. El e ghidat de mirosul sânului – mama secretă un miros specific care îi dă „traseul”, iar inima și respirația mamei sunt lucruri pe care el le cunoaște. Practic, abdomenul și sânul mamei reprezintă singurul loc unde noul-născut se simte în siguranță.

E important să știm că nou-născutul se atașează la sân în circa 20-30 de minute de la naștere, în cazul unei nașteri nemedicalizate, fără anestezie, și în aproximativ o oră în cazul unei nașteri medicalizate (copilul este mai amorțit, mai puțin alert și tonic). Privat de această atașare, copilul pierde reflexul de atașare corectă la sân, primește și un biberon sau glucoză, iar apoi mamei îi va fi foarte greu să-l atașeze la sân. E vorba aici de un reflex de supt perturbat și memoria ultimului supt, iar dacă ultimul supt a venit cu biberonul, copilul va aștepta acel biberon. De aceea, dacă e nevoie de complementare, hrănirea se va face cu lingurița sau cu seringa, nu cu biberonul (maternitățile baby-friendly, de exemplu, nu au voie să fie dotate cu biberoane).
Lucrurile oricum s-ar desfășura mult mai ușor într-o maternitate dacă mama e cu bebelușul ei în același salon. Mamei trebuie să i se facă doar un mic instructaj (să i se spună câteva cuvinte despre cum să-l pună pe cel mic la sân, cum să-l schimbe) și să fie încurajată să-și ia copilul în brațe, să se obișnuiască cu el și să capete astfel încredere în forțele ei și în capacitatea ei de a avea grijă de copil. De asemenea, și tatăl ar trebui încurajat să facă aceste lucruri – să-și ia copilul în brațe, să-l schimbe, pentru a scăpa de teama de a-i face ceva rău.

Adriana Titieni: Povestește-ne despre depresiile care pot apărea la mame pentru că, dupa naștere, copilul e ținut departe de ea, nu l-a ținut la sân imediat după naștere.
Irina Popescu: În aceste situații mama se simte incapabilă, incompententă, pentru că ea are nevoie să simtă că e mamă și e important să nu primească mesajele negative care vin asupra ei în această perioadă.
Mama copilului e singura competentă să-i poarte bebelușului de grijă, să-l iubească, să-l îngrijească, să-l facă să se simtă într-un nou „înveliș”. Nevoile emoționale ale noului-născut sunt la fel de reale, valide și importante ca și cele fizice, nu există răsfăț în această perioadă. Dacă bebelușul este validat din punct de vedere psihoemoțional, atunci el va plânge mai puțin, va avea mai puține probleme fizice, pentru că nu vom mai avea somatizări pentru nevoile sale emoționale neîmplinite.
Mi s-a reproșat că vorbind despre aceste lucruri vin cu misticisme. Ce misticism există în a recunoaște că avem hormoni care guvernează atât partea fizică, cât și partea psihică? Orice endocrinolog, orice psiholog știe aceste lucruri.
Din păcate, din nu știu ce motiv, partea medicală a nașterii e văzută doar ca ceva fizic. Vestea bună e că asistăm, în zilele noastre, la o întoarcere foarte mare către natural, către bio și eco, și cred că asta e valabil și pentru viitoarele mămici, care vor ști ce să ceară pentru copiii lor. Eu am foarte mare încredere în puterea femeilor de a cere ce e mai bine.
Dacă sunteți însărcinate, dacă doriți să nașteți natural, vreți să primiți suport în alăptare și aveţi nevoie de ajutor, o puteți găsi pe Irina Popescu pe http://www.nastecumsimti.org/.

Interviu realizat cu Irina Popescu în cadrul emisiunii 
„Meditații pentru părinți” realizată de Adriana Titieni

Sursa: http://www.itsybitsy.ro/Articole/Lumea-parintilor/Sanatate/Sunt-insarcinata/Importanta-primelor-clipe-din-viata-copilului-articol-1836.html
 via Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii Arghangheli" Iaşi.

De ştiut: