Un interviu despre alăptare

România se află în coada clasamentului european la alăptare - doar 12% dintre copii sunt alăptaţi exclusiv la sân vreme de 6 luni. Motivele sunt diverse: în general despărţirea mamei de copil imediat după naştere, când ar trebui să înceapă şi alăptarea, după care apar probleme, dar şi lipsa de informare şi panica indusă mamelor. (Despre miturile diverse legate de naştere puteţi citi aici.)
Astfel, copiii sunt hrăniţi cu surogate şi sunt lipsiţi de hrana minunată rânduită de Dumnezeu în firea femeii şi naturaleţea naşterii.

Mituri despre naştere

Naşterea şi momentele de după naştere sunt extrem de importante atât pentru copil, cât şi pentru mamă, şi sănătatea familiei. Din păcate dezvoltarea medicinii şi a spitalizării a adus cu sine, pe lângă toate beneficiile, şi o serie de idei false, care au îndepărtat femeile foarte mult de naturaleţea sarcinii şi a naşterii unui copil, aşa cum a rânduit-o în chip minunat Dumnezeu. Astăzi sarcina este privită ca o boală, care necesită obligatoriu spitalizare şi tot felul de intervenţii.
Despre toate acestea şi alte falsităţi promovate pe acest subiect, un interviu cu moaşa Irina Popescu, realizat în cadrul emisiunii Sănătatea FM, la Radio France Internationale:

* 

"Sunt poveşti mincinoase pe care multe femei le cred, pe care unii medici le promovează:

1. Moaşa e o asistentă din maternitate - FALS

Moaşa nu e femeia care a auzit şi ea câte ceva despre naştere şi stă pe lângă medic la naştere, ci este un cadru medical care a absolvit o secţie specială a Facultăţii de Medicină şi are o licenţă în domeniu. Moaşa de ultimă generaţie (noţiune reglementată prin lege) este specialistul competent în sarcină fiziologică, naştere şi post-partum fiziologic – ea poate urmări şi gestiona sarcina, naşterea şi tot ce îi urmează (atât în cazul mamei, cât şi al copilului). Confuzia e oarecum firească, în condiţiile în care, în timpul comunismului, moaşa a fost scoasă din scenă, pentru că totul s-a instituţionalizat. De atunci şi până în 2003, moaşa era într-adevăr orice asistentă medicală din maternitate, fără pregătire specială şi fără competenţe. Abia din 2003, ne-am aliniat şi noi la normele europene şi avem Facultate de Moaşe în toate centrele universitare de medicină. De atunci, moaşa se formează după 4 ani la Facultatea de Medicină. E important ca femeile să cunoască diferenţa dintre asistenta de obstetrică-ginecologie din sala de naşteri şi moaşa, care poate asista şi îngriji femeia sănătoasă în perioada ei fertilă – asta înseamnă chiar înainte de conceperea unui copil, în sarcină, la naştere, în perioada dintre naşteri.. etc. Medicul de familie este cel care poate şi trebuie să îndrume femeia către o moaşă.

2. Cezariana e întotdeauna mai uşoară decât naşterea naturală – FALS

Depinde din perspectiva cui privim – cezariana este într-adevăr mai uşoară, mai simplă şi mai eficientă pentru medic. E vorba de o intervenţie chirurgicală de maxim o oră – copilul e extras, mama e cusută şi gata. De cele mai multe ori, cezariana e programată când e convenabil pentru medic (când e de gardă sau când îi e la îndemână). Altfel, ar însemna 5 săptămâni de disponibilitate pentru fiecare gravidă (zi şi noapte) – naşterea naturală se poate întâmpla oricând în intervalul 37-42 de săptămâni. Deci naşterea naturală e mai complicată în primul rând pentru medic, din punct de vedere al gestionării timpului – asist naşteri naturale şi vă spun cu mâna pe inimă că aşa este. Naşterea poate surveni oricând în acest interval de 5 săptămâni şi trebuie să fii disponibil pentru fiecare femeie. Altfel... nu am cunoscut femei care să îmi spună cât de uşor le-a fost după cezariană.

3. Cezariana nu doare – FALS

Nu avem cum să naştem fără durere – nu s-a inventat încă o asemenea metodă. Ideea că vreau să fug de durere şi aleg cezariana e un mit. Naşterea presupune durere, indiferent dacă este vorba de naştere naturală sau cezariană. Cezariana presupune durere post naştere, faţă de naşterea normală. Sigur că avem calmante şi gestionăm şi asta, însă cel mai mare dezavantaj al cezarienei este că mama proaspăt operată (şi nu este o operaţie deloc uşoară pentru mamă), nu e capabilă să îşi îngrijească copilul mult aşteptat, nu este în puteri. Fireşte că dacă ai făcut cezariana pentru a salva viaţa unui copil sau a mamei, riscul ăsta păleşte. Dar atunci când ai făcut-o degeaba, senzaţia asta de depresie rămâne. O mamă suferă că a trecut prin sarcină, prin operaţie, are copilul, dar nu e capabilă să se ocupe de el.

4. O cezariană atrage o altă cezariană – FALS.

Multe femei cred că dacă au născut un copil prin cezariană, nu pot alege să îl nască natural pe următorul. Ba chiar mulţi medici le spun mamelor că o cezariană obligă la o naştere următoare tot prin cezariană. O cezariană – întotdeauna cezariană. Este o minciună. În alte ţări nu există această indicaţie inventată. Studiile medicale internaţionale arată că o femeie care avut o cezariană are peste 90% şanse să nască natural. Deci vorbim de un procent foarte mare, practic e ca şi cum nu ar fi existat această operaţie; şansele de a naşte natural sunt aceleaşi şi dacă nu a existat o cezariană înainte. E adevărat că în ţările în care e bine reglementată naşterea acasă, naşterea naturală după o cezariană se întâmplă în centre de naştere sau în maternitate, nu acasă. Deci e o naştere cu un risc oarecum mai crescut, dar poate merge foarte bine. Şi merge foarte bine, vă spun din experienţa alături de mame care au ales naşterea naturală după o cezariană.

5. Naşterea naturală după o cezariană e mai riscantă decât o a doua cezariană – FALS

Studiile medicale spun că cezariana după cezariană implică riscuri mai mari, atât pentru mamă cât şi pentru copil, decât o naştere naturală după o cezariană. Odată ce ai intervenit chirurgical major, redeschizi acea veche operaţie, supui femeia unei noi recuperări, organismul este din nou stresat de această intervenţie majoră... Depinde însă dacă prima operaţie a fost o cezariană la cald (adică făcută după declanşarea naturală a naşterii) sau o cezariană la rece (cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, adică programată de medic la o dată convenabilă pentru el). Dacă avem o cezariană la cald, riscurile sunt oricum mai mici, mai ales pentru copil, care este pregătit să se nască pentru că el a declanşat naşterea. Nu vreau să generalizez, sigur că nu se întâmplă asta în toate cazurile, dar ideea e că nu ar trebui să se întâmple în nici măcar un caz. Cezariana la rece – adică extragerea copilului înainte de începerea travalilului – nu este sănătoasă nici pentru mamă, nici pentru copil. Faptul că un procent foarte mare de femei este manipulat din cauza timpului scurt al medicului, care nu vrea să se trezească noaptea, este frustrant. Cezariana la rece nu ar trebui să se întâmple nici în 1% dintre cazuri. Ori e tocmai invers: cezariana la rece e în 99% dintre operaţii, iar 1% cred că e cezariana după declanşarea naşterii naturale. Copilul e scos înainte să fie pregătit, fără ca plămânii lui şi organismului să fie pregătite să se adapteze mediului în care vine. Există indicaţii clare pentru cezariană, doar acelea trebuie respectate.

6. Naşterea naturală nu e recomandată când copilul are cordonul ombilical după gât – FALS

Cei mai mulţi copii au cordonul ombilical după gât şi este normal să fie aşa. Înseamnă că acel cordon e lung şi ne bucurăm când îl vedem după gât... Iar dacă nu îl are înainte de naştere, el se poate înfăşura după gât în timpul travaliului şi nu e o problemă nici asta. Circulară de cordon egal cezariană – e unul dintre cele mai mari mituri din România legat de indicaţia cezarienei. Şi e o păcăleală. Am cunoscut medici – e drept că nu sunt medici români – care mi-au spus că ei nu anunţă niciodată femeia dacă e sau nu e cordonul ombilical după gâtul copilului. De ce? Pentru că nu e nevoie să se panicheze pentru ceva normal; poate femeia are impresia că acel copil respiră pe gât, ceea ce e fals... La noi însă e fix invers: medicii sperie femeile cu asta. Iar femeile îi cred.

7. Care e distanţa recomandată între două naşteri?

Ideal ar fi să nu rămână gravidă în primele 6 luni după o naştere. E perioada în care organismul se reface. Mai există ideea şi cu 9 luni – chipurile 9 luni a fost sarcina, e nevoie de alte 9 luni pentru a se reface. Dar după 6 luni, e absolut în regulă să rămână din nou însărcinată, din punct de vedere medical. Dacă vorbim de o cezariană după o altă cezariană, e recomandat să treacă măcar un an şi jumătate între ele (nu între sarcini, ci între operaţii).

8. Nu e bine să alăptezi în timpul sarcinii - FALS

Alăptarea unui copil în timp ce ai rămas însărcinată cu următorul, nu este nicio problemă. Femeia poate alătpta fără grijă, nu există riscuri. Ba poate alăpta şi în tandem, după a doua naştere. Adică alăptează primul copil, dacă mai e nevoie, cum şi pe cel nou-născut. Se întâmplă din fericire tot mai mult şi în România, unde femeile încep să afle că este chiar recomandat, nu doar că nu e riscant.

9. Femeile cu miopie nu pot naşte natural – FALS

Sunt multe femei care cred asta şi nu este adevărat. Există nişte teste pentru cele cu miopie foarte mare la care se măsoară de fapt riscul dezlipirilor de retină. Nici când există un asemenea risc (iar riscul poate exista şi la persoane care nu au miopie) indicaţia nu este de cezariană neapărat, ci de a nu forţa expulzia copilului în timpul naşterii. Adică exact acel îndem greşit de a împinge, pe care îl aud multe femei în timpul naşterii: împinge tare, luuuung. Nu e nevoie de aşa ceva, copilul se va naşte în ritmul lui, fără această forţare inutilă. Mai ales dacă ajutăm femeia cu o poziţie firească la naştere, cu forţa gravitaţiei.

10. Naşterea trebuie să aibă loc pe masa de consult ginecologic – FALS

Eu nu am aşezat nicio femeie care năştea pe masa de consult ginecologic şi nici nu s-a aşezat vreuna din dorinţa ei. Dacă laşi femeia să îşi aleagă poziţia naşterii, sigur nu va naşte pe spate. Aşa ne spun şi alţii care au făcut experimentul ăsta. Unele stau în picioare, altele stau pe vine, pe palme şi genunchi... depinde. De ce e aşa? Pentru că atunci când stai pe spate, bazinul are cele mai mici diametre, pelvimetria ne arată că este cel mai închis. Atunci de ce nu facem loc bebeluşului, de ce nu o lăsăm să aleagă cum naşte? Am auzit tot felul de răspunsuri de la medici: pentru că eu nu mai văd nimic, pentru că eu nu ştiu unde să stau, pentru că nu mai pot să fac epiziotomia (care în realitate nu e necesară decât pentru puţine cazuri), pentru că nu ştiu dacă trebuie să intru şi eu în cadă cu ea... Da, inclusiv pe asta am auzit-o! Deci nu, nu e nevoie să intre nimeni în apă cu ea, dacă alege să nască în apă. Dacă ascultăm copilul şi este ok, nu avem nicio indicaţie medicală de a interzice o poziţie sau alta pentru naştere. În plus, copilul se oxigenează mai bine când mama nu stă pe spate. Ştim că în ultimele perioade ale sarcinii, medicii ne sfătuiesc să nu dormim pe spate, ca să se oxigeneze bine copilul. E valabil şi în timpul nasterii. Copilul tot acolo este, oxigenarea la fel funcţionează.

11. Femeile mici nu pot naşte natural – FALS

Femeile scunde sau slabe nu sunt defecte, iar un copil care s-a dezvoltat într-o femeie mică, are toate şansele să se şi nască prin bazinul acelei femei. E drept că în natură există şi trifoi cu patru foi, deci există excepţii, dar pentru asta suntem pregătiţi cu toate intervenţiile necesare. Dar nu poţi spune unei mame care nu are fractură de bazin sau displazie severă de şold că nu poate naşte. Dacă o femeie are un metru şi jumătate, nu înseamnă că nu poate naşte. Şi am văzut asta întâmplându-se în maternităţi, din păcate. Le spun să treacă la măsurători, după care la operaţie - că sunt prea mici şi nu pot naşte. Ba chiar cu numărul de la pantofi! Pare o glumă, dar se întâmplă. Nu îmi dau seama dacă unii medici chiar mai cred astea sau doar manipulează femeile. Deci e bine să ştim că înălţimea sau greutatea mamei, miopia, îngustimea bazinului, numărul de la pantofi şi alte asemenea, nu au legătură cu naşterea şi cu indicaţia de cezariană. O femeie mică, slabă, mioapă, cu 36 la pantofi şi cu ochelari, ba chiar şi cu cordonul înfăşurat după gâtul copilului, poate naşte natural din punct de vedere medical. Doar travaliul stabileşte dacă e nevoie de vreo intervenţie. Ştim că articulaţiile devin mobile în timpul travaliului, iar bebeluşul îşi face loc. Mărimea bebeluşului e alt mit – ba e prea mic şi nu se poate naşte, ba e prea mare şi nu încape. De regulă copilul se poate naşte natural, nu există aici nici prea mare, nici prea mic. Dar proba de travaliu presupune ca naşterea să se declanşeze în mod natural, iar majoritatea mamelor nu au şansa acestei situaţii – benefice atât pentru ele, cât şi pentru copil. Cred că e o teamă a medicului – decât să monitorizeze travaliul, preferă să îl extragă prin operaţie.

12. De ce creşte numărul naşterilor prin cezariană?

Cred că în România am trecut de apogeul cezarienei, simt o descreştere – deşi e adevărat că eu lucrez cu o nişă anume de femei, care preferă naşterea naturală. Dar suntem totuşi în top la nivel european. De pildă, în Bucureşti, rata naşterilor prin cezariană depăşeşte 70%. Sunt spitale de stat care depăşesc 85% rată a cezarienelor. Deci e exact invers de cum ar trebui. Organizaţia Mondială a Sănătăţii recomandă o rată a cezarienelor de 10-15%, operaţii care pot fi justificate medical. Altfel, atât mama cât şi copilul sunt într-un risc major. Faţă de ţările europene, suntem – ca de obicei – în top cu numărul de cezariene. Nu întâmplător suntem tot în top şi la mortalitate şi morbiditate materno-fetală. Nu în ultimul rând, avem o rată mică a alăptării – tot din cauza miturilor şi a informării precare.

13. Mama cu cezariană nu are lapte - FALS

Laptele e în sânul mamei încă din săptămânile 17-18 de sarcină – tocmai de aceea femeile care au născut prematur pot alăpta fără probleme (şi s-a dovedit că laptele lor este cel mai potrivit aliment pentru recuperarea copiilor prematuri). Ideea că laptele nu e bun sau nu e destul de mult ori de gras este un alt mit trist. Problema la cezariană este că mama e separată de copil, deci mama nu are şansa să înceapă alăptarea. Iar copilul separat de mamă este hrănit cu formulă artificială, cel mai adesea la biberon, deci nu învaţă să sugă la sân. Vreau să subliniez ceva foarte important: o femeie după naştere nu are lapte să ţâşnească pe pereţi. În maternitate, ele sunt trase de sâni, chipurile să verifice dacă au lapte, şi nu iese nimic. Apoi li se spune că nu au lapte şi copiii vor fi hrăniţi cu lapte praf. Sigur că nu ţâşneşte, e colostru şi se secretă în cantitate de câteva picături, perfect compatibil cu stomacul bebeluşului, care după naştere are o capacitate foarte mică: de 2-7 mililitri. Doar dacă bebeluşul e pus la sân, el va stimula secreţia de lapte matur. Şi atunci vom ajunge în sfârşit la situaţia „dorită” a laptelui mai mult, care ţâşneşte în sfârşit, ca să fie toată lumea mulţumită. Nu mai credeţi asistentele care vă spun că nu aveţi lapte! Trebuie doar să puneţi copilul la sân, iar laptele va veni. Indiferent dacă e cezariană sau naştere naturală. Laptele e acolo şi rămâne în sân minim o lună după naştere. Dacă aţi eşuat la spital din cauza medicilor sau asistentelelor care nu v-au ajutat, inistaţi măcar acasă, pentru că laptele există. O femeie care a născut, are lapte.

14. Naşterea intervine imediat după ruperea apei – FALS

Se întâmplă uneori ca naşterea să se declanşeze natural, dar în prima oră după ruperea membranelor să nu înceapă dilataţia. Există această modă: mama e dusă rapid în sala de operaţie şi i se spune că trebuie intervenit urgent, că nu se naşte copilul. În realitate, avem timp 48 de ore pentru naştere. După 12 ore, se pot administra antibiotice pentru prevenirea unei infecţii, dar nu este o indicaţie de cezariană. Am auzit-o de multe ori, ştiu că se întâmplă, dar nu este adevărat. Avem tot timpul să aşteptăm instalarea travaliului.

15. Copilul mic sau prematur trebuie născut prin cezariană – FALS

Un copil mic sau prematur se naşte extrem de uşor în mod natural. Dacă nu există alte probleme grave, nu este indicată deloc cezariana din punct de vedere medical. La fel cu gemenii. Dacă sunt în poziţie bună, naşterea poate decurge foarte bine.

    16. Bebeluşul trebuie ţinut în mediu steril după naştere - FALS

Copilul trebuie să stea lângă mama lui după naştere – acolo se colonizează cu germenii prietenoşi, care îi asigură imunitatea. E foarte trist ce se întâmplă în România în zona asta... În ţările civilizare, este interzis să dezlipeşti copilul de mamă. Mai ales în primele două ore după naştere. Chiar dacă apare o urgenţă care îi pune în pericol viaţa, este sabilizat şi pus înapoi pe mamă. Există studii care au demonstrat că prematurii se dezvoltă şi se recuperează cel mai bine lângă mamă, pe pieptul ei. Detaliile le găseşte oricine de pildă pe un site ca http://www.kangaroomothercare.com. Nu ştiu ce se întâmplă la noi, de ce e păstrat acest obicei comunist de a separa mama de copil. În multe cazuri, nu suntem departe. Sunt medici şi asistente care nu lasă mama să stea lângă copil, care le interzic să alăpteze. Ba mai sunt asistente „binevoitoare” care învaţă mamele ce şantajişti şi răsfăţaţi sunt bebeluşii, cum nu trebuie să stea prea mult lângă ei. Nevoia de bază a oricărui bebeluş este de a fi lângă mama lui. Doar acolo este în siguranţă, acolo simte mirosul ei, acolo e colonizat cu germenii ei – de care are nevoie, acolo iniţiază primul supt (în primele 20-30 de minute), care e extrem de important pentru el. Nu are nevoie de germenii din pătuţul de neonatologie, nu are nevoie de mâinile şi halatul doameni asistente, ci doar de mama lui. S-a demonstrat medical în ţări mai sărace ca a noastră, unde infecţiile de spital sunt o problemă mai mare decât la noi, că acei copii care sunt ţinuţi la început pe piepul mamei, sunt protejaţi de infecţiile şi germenii de spital. Doar în contact direct cu mama şi prin alăptare, copilul îşi clădeşte imunitatea. Şi încă ceva: tatăl ar trebui să aibă acces nerestricţionat la copil şi la mamă. Ba este chiar necesar. Sigur că un tată care nu şi-a văzut copilul cât a stat în spital, nu îşi va lua copilul în braţe când ajunge acasă. Se teme, nu-l cunoaşte, nu e obişnuit. E normal.. Pentru mine e foarte simplu: după ce copilul stă două ore pe pieptul mamei, îi iau şi îl pun în braţe tatălui. E momentul în care stabileşte legătura şi el cu propriul copil.


De unde toate aceste mituri legate de naştere în România?
E drept că unele femei cred orbeşte ce le spun medicii, dar într-un fel e normal. Te aştepţi la ce e mai bun, ai încredere că e informat şi că pune sănătatea ta şi a copilului pe primul plan. Ori nu toţi fac asta. E important să înţelegem că sarcina normală şi naşterea naturală nu sunt o boală. Ori, de multe ori, intervenţia medicului adaugă o patologie care nu e necesară în zona asta a naşterii. Cumva e de înţeles: nu au timp, au unele cazuri grave şi atunci încearcă să rezolve la fel şi pe cele care nu au o problemă... Nu e scuzabil, dar ăstea sunt motivele. Şi ajungem de unde am plecat: lipsa moaşelor din sistem. Şi lipsa de informare a mamelor. Moaşele ar putea gestiona şi supraveghea sarcina şi naşterea normală, iar medicii s-ar putea ocupa de probleme – acolo unde sunt foarte valoroşi. Avem la ce să-i folosim, sunt o grămadă de probleme în sfera ginecologică. Medicul de familie e cel care ar trebui să recomande unei femei să ia legătura cu o moaşă, acolo unde existp moaşe. E o lipsă de comunicare între asociaţiile moaşelor, ale medicilor de familie şi ale obstetricienilor,  iar femeile nu beneficiază de asistenţa potrivită. Nu e nevoie de tratament şi intervenţii medicale când nu suferă de o boală. Şi au dreptul să aleagă în cunoştinţă de cauză.
În România, nu avem un protocol pentru naştere naturală.
Mai e ceva: când, întâmplător, apare şi o naştere naturală, fiecare face ce vrea şi ce crede. Protocol medical oficial pentru naşterea naturală nu există în România. Există protocoale doar pentru intervenţiile medicale diverse.
Deci nu aş învinui foarte tare femeile, pentru că există următoarea situaţie: când o femeie rămâne însărcinată, aude din multe surse cât de traumatizantă e naşterea naturală. Şi de multe ori chiar este. Dar e vorba de mediul în care au născut natural, nu de naşterea naturală în sine. Dacă o să întrebaţi o femeie care a născut natural, pe întuneric, în apă, în poziţia pe care o alege şi cu cine doreşte ea lângă ea, o să povestească despre ce experienţă magică a avut, despre cum s-a simţit trasformată, despre cum abia aşteaptă să repete experienţa. Poate vorbi trei zile despre asta. Naşterea naturală a fost patologizată şi stricată de sistem, iar femeia a ajuns să se ferească de ea. Soluţia e să schimbăm sistemul."

un interviu realizat de Ioana Haşu la RFI 

Alte articole pe această temă găsiţi în seria Dosare RFI:
Naşterea în maternităţile româneşti

De ce copiii sunt mereu judecaţi de părinţi şi nu sunt lăsaţi să-şi trăiască viaţa?

Şabloanele după care trăim

Din seria discursurilor anti-spălare pe creier de la Itsy-Bitsty. Virgiliu Gheorghe: "De la cum actionam si cum vorbim, pana la cum ne imbracam si cum privim, toate gandurile noastre ne sunt insuflate de mass-media. Atat copiii, cat si adultii sunt manipulati in a aborda anumite insusiri si opinii, sunt modelati conform anumitor sabloane. Noi nu mai putem hotari ce vedem, ci daca sa urmarim sau nu. "


Sinele si identitatea omului from Radio IB on Vimeo.

Despre atenţie

O temă dezbătută în cadrul Serilor Talpalari de la Iaşi, avându-l ca invitat pe părintele diacon Sorin Mihalache.  O discuţie care merită neapărat urmărită! E lungă, într-adevăr, dar încercaţi pe bucăţi. Firul vă va prinde oricum.

.

Cum să ne comportăm cu copiii care nu vor să meargă la biserică?

Maica Siluana Vlad, în răspunsurile la întrebările din conferinţa "Copilul meu, două vieţi şi trei moşteniri" (14 mai 2012)

Paşi spre maturitate

Pentru copilul mic, propriii părinţi întruchipează făpturi extraordinare, dotate cu puteri nelimitate. El nu are încă dezvoltată capacitatea de a percepe realitatea obiectiv şi nu poate decât să-şi creadă părinţii infailibili, „cei care nu greşesc“, pentru ca astfel să se simtă în siguranţă lângă ei.

Această iluzie a perfecţiunii propriilor părinţi îi permite copilului să se bazeze total pe ei pentru a creşte şi a se dezvolta. Crescând, el devine din ce în ce mai autonom, are din ce în ce mai puţin nevoie de imaginea lor perfectă, apare deziluzia şi intră apoi într-o fază de opoziţie. În jurul vârstei de 12-13 ani începe să caute alte „imagini“ etalon. Şi totuşi, care sunt vârstele psihologice?

Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa
Françoise Dolto descrie cazul unui copil de şaptesprezece sau optsprezece luni care este la fereastră şi priveşte spre cer. Pentru prima oară este atras de imaginea unei stele pe cerul încă luminat. Mama sa vine pentru a închide geamul. „Aşteaptă, aşteaptă, priveşte!“ spune el. Mama îi explică: „Este o stea, este Steaua Ciobanului, prima stea care apare pe cer“. Şi adaugă: „S-a făcut frig, trebuie să închidem fereastra“. Părăsindu-şi locul cu regret, copilul spune: „La revedere, prinţesă!“ şi face cu mâna un gest de rămas-bun stelei. El nu spune „la revedere“ prinţeselor din poveşti, dar spune asta unei stele care străluceşte ca privirea mamei, referinţă la prinţesa sufletului copilului, prinţesa care este mama pentru el. Este suficient să observăm că un copil care priveşte adultul de jos în sus vede capul părinţilor săi profilat pe cer, atunci când ei sunt afară, şi deci asociază chipul lor persoanei figurate ca ocupând cerul, adică Dumnezeului lui.
Spre vârsta de 2-3, ani capacităţile sale de a acţiona asupra mediului său înconjurător se dezvoltă. El caută să îşi manifeste autonomia şi începe să-şi afirme personalitatea. Astfel intră în conflict inevitabil cu regulile, interdicţiile şi mustrările părinţilor. Dacă este pedepsit, copilul consideră că este normal să fie aşa. El este convins că mama sau tata au dreptate să-l pedepsească, aşa că se simte nedemn de a fi iubit de ei.
Începând de la 3 ani şi jumătate - 4 ani, percepţia figurii parentale se modifică. Luând cunoştinţă că este băiat sau fetiţă, copilul îşi dă treptat seama că tatăl sau este un bărbat, mama sa este o femeie, iar ceea ce se petrece între ei este un lucru extrem de important, din care el este exclus. Atras de părintele de sex opus, el îl consideră pe celălalt ca pe un rival şi resimte ostilitate împotriva lui, uneori din ce în ce mai intensă (complexul Oedip). În final, fiecare acceptă să renunţe a lua locul celui pe care îl invidiază (fetiţa renunţă la dorinţa inconştientă de a fi soţia tatălui său, iar băieţelul de a fi soţul mamei sale). Orice copil trebuie să îşi ajusteze permanent fantasma mentală, derivată din relaţiile din trecut, la experienţa imprevizibilă a realităţii prezente, care diferă cu totul sau doar parţial de fantasmă.

Vârstele omului sunt evidenţe
Spre 5 ani şi jumătate, copilul îşi concentreză energia spre îndeplinirea unei dorinţe: aceea de a creşte. De vreme ce el nu mai caută să elimine părintele de acelaşi sex, mai bine să fie asemenea lui. Băiatul se ataşează de tată pentru a deveni un bărbat „ca tăticul“ şi fetiţa de mamă, pentru a fi o femeie „ca mămica“. Identificându-se din ce în ce mai mult cu părintele său de acelaşi sex, copilul îşi creează propria sa identitate sexuală. Mai puţin conştient de imperfecţiunile părinţilor, el idealizează încă o dată modelul său, figura lui de referinţă: „imitându-l, eu voi deveni un adult perfect“.
Apropiindu-se de 7 ani, începe declinul acestei admiraţii parentale. În mijlocul conflictelor, băieţelul şi fetiţa se modelează psihic. Copilul îşi dezvoltă conştiinţa morală care îi permite din ce în ce mai mult să discearnă binele de rău. El intră atunci în aşa-zisa perioadă de latenţă, în care impulsurile sexuale sunt respinse, prioritară devenind dorinţa de instruire. Dacă la început el se preocupa de şcoală mai cu seamă pentru a face plăcere tatălui sau mamei, treptat descoperă (cu ajutorul lor) dorinţa şi satisfacţia de a-şi investi energia în cunoaştere. El începe să acţioneze pentru sine. Are din ce în ce mai frecvent ocazia de a-şi compara părinţii săi, raportându-se la ceilalţi. El observă că părinţii nu sunt întotdeauna aşa extraordinari cum credea el. Încep să se relativizeze credinţele sale în atot-puternicia parentală şi dezamăgirea se conturează.
Vârstele omului sunt evidenţe. Ele se impun ca dimensiuni ale identităţii. Formarea personalităţii copilului este deci un proces complex, construit pe niveluri distincte, dar sensibil armonizate.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Greşeli majore în alimentaţie (Dr. Pavel Chirilă)

În seria de video-meditaţii prezentată de radio Itsy Bitsy găsim şi câteva înregistrări cu Dr. Pavel Chirilă, despre greşelile din alimentaţie, importanţa alăptării naturale şi tratarea termică abuzivă a alimentelor.
Materialele video pot fi vizionate aici.


Prof. univ. dr. Pavel Chirila este medic primar boli interne, cu supraspecializare in fitoterapie si homeopatie, membru fondator si presedinte al Asociatiei Filantropice Medical Crestina CHRISTIANA, presedinte al Asociatiei Romane a Medicilor Fitoterapeuti (ARMF) si fondator al retelei de magazine naturiste Naturalia din Bucuresti.

Școala nu ne pregătește pentru viață

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache, în cadrul seriei de conferinţe "Ai copil. Învaţă să fii părinte!".

Dificila trecere prin adolescenţă

Continuând articolul precedent legat de vârstele psihologice, ne oprim acum la etapa următoare, la adolescenţă. În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor?

Psihicul suportă la vârsta adolescenţei prefaceri profunde. Deşi traseele pe care evoluează sunt sinuoase, complicate, presărate cu numeroase bariere şi dificultăţi, deşi procesul ca atare poate fi unul mai calm sau mai năvalnic, cu devansări deosebite, dar şi cu întârzieri de neînţeles, la sfârşitul acestuia se vor concretiza structuri psihice bine închegate şi cu un grad mare de mobilitate.
Este cunoscut că de la 12 la 13 ani tânărul caută la ceilalţi modele cu care să se identifice. Este vârsta la care corpul începe să se modifice şi cu el o parte din convingeri. Se desparte de statutul de copil şi se îndepărtează de părinţii săi. El are mai puţin nevoie de ei pentru a se simţi în siguranţă. Şi vrea să testeze noile sale posibilităţi. Ajungând la o oarecare maturitate intelectuală, este pus în situaţia de a se îndoi de ceea ce credea anterior. Înţelege că adulţii nu sunt perfecţi. Oare cum de nu şi-a dat seama mai devreme? El remarcă acum greşelile şi defectele lor. Şi se simte decepţionat, dar în acelaşi timp eliberat oarecum de influenţa parentală. Odată cu această deziluzie se instalează o perioadă de criză.


Părinţii şi imaginea idealizată

Admirând şi temându-se din ce în ce mai puţin de părinţii săi, tânărul se revoltă împotriva autorităţii lor. El nu mai vrea să fie un obiect la discreţia unei autorităţi pe care el acum o contestă. În conflictele care îi opun între ei, el merge adesea până la a-i ignora. De acum înainte, el declară, direct sau indirect, că refuză să se asemene lor. Şi caută alte modele cu prestigiu destul de diferite de cel al părinţilor pentru a găsi în ele iluzia imaginii ideale. El are încă nevoie vitală de modele cu care să se identifice. Însă atunci când îşi va intui măcar adevărata personalitate, va părăsi pe rând căutarea acestor figuri mitice.
În evoluţia credinţelor copilăriei, tatăl şi mama joacă un rol major. Cine mai bine decât chiar ei pot să-l ajute să topească treptat imaginea atotputerniciei lor? Cu toate acestea, mulţi dintre părinţi, fără a-şi da seama, acţionează contrar, susţinându-şi imaginea idealizată. A te vedea prin ochii copilului tău ca o fiinţă aproape perfectă determină, conştient sau nu, o satisfacţie şi o creştere a stimei de sine. Părinţii cred uneori în mod eronat că ei nu rămân personaje atotputernice în ochii copiilor lor dacă îşi recunosc neputinţa, neştiinţa, frica. Temerea este că propriul copil nu se va mai simţi în siguranţă lângă ei. Dar întreţinerea acestor iluzii în realitate face mai mult rău copilului.
Mai bine este ca părintele să pregătească copilul să se detaşeze de imaginea idealizată şi să îl însoţească şi ajute în această eliberare. Relaţiile de putere trebuie să fie remaniate pe măsură ce copilul creşte. Adulţii trebuie să accepte că sunt mai puţin indispensabili decât păreau să fie.


Distanţarea la vremea adolescenţei, o crisalidă spre maturizare

Este necesar să accepţi nevoia copilului tău de independenţă, dându-i voie să crească. Altfel, el nu se poate maturiza. Dacă nu „demolează“ imaginea de „dumnezei atotputernici“ a părinţilor, copilul va rămâne în identificare, încăpăţânându-se să copieze pe tatăl sau pe mama sa, în loc să se caute pe sine însuşi.
Trecerea prin adolescenţă este în concluzie un proces dificil pentru întreaga familie, care destabilizează echilibrul viu construit până atunci. Este practic o etapă revoluţionară ce rareori trece fără frământări, în care partenerii (adolescent/părinţi) se redefinesc şi se transformă reciproc, motiv pentru care, pentru o perioadă de timp, nu reuşesc parcă să se mai recunoască sau să se regăsească. Ei au nevoie de ceva vreme să se redescopere reciproc, să înveţe să se accepte şi să se înţeleagă chiar dacă la finele perioadei îşi vorbesc de pe cu totul alte poziţii decât până atunci. Adolescenţa este acel moment în care e nevoie de o anumită distanţă pentru desăvârşirea unui Eu matur, crisalida care asigură o ruptură, o separare de mediu necesară metamorfozei de la copil la adult. Mircea Eliade spunea că un adolescent care simte cum depăşeşte adolescenţa e sfâşiat de melancolie... şi, totodată, e nerăbdător să se vadă cât mai repede eliberat de ea, ca să-şi poată începe „adevărata viaţă“. Să nu ne opunem. E ca un zbor la care suntem chemaţi să participăm, măcar prin a învăţa să ne încredem în Cineva care are grijă de pasărea noastră şi de zborul însuşi.

Andreea Hefco, doxologia.ro

Arta de a pune limite copiilor noştri

În evoluţia unei persoane, adolescenţa este o etapă importantă, frumoasă, dar, în aceeaşi măsură, dificilă, problematică. Ea reprezintă trecerea între copilărie şi maturitate, motiv pentru care este marcată şi de tensiuni, de oscilaţii pentru definirea propriei identităţi.

Întrebări precum Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.
Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.
Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.


Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal - care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul - şi el prezent la vârsta adolescenţei - că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.
În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.
Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.


Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă“ ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.
Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).
Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria „abuz“.
Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.“

Dana Alecu, Doxologia.ro

Capacitatea de schimbare a persoanei umane

Fragment din conferinţa "Copilul meu şi inteligenţa spirituală", ţinută de părintele diacon Sorin Mihalache.

Inteligenţa duhovnicească sau lucrarea Duhului Sfânt în viaţa ta şi a copilului tău

Un cuvânt al Maicii Siluana din cadrul conferinţelor „Ai Copil. Învaţă să fii părinte“.


Inteligenta spirituala from Radio IB on Vimeo.

Materiale video pentru cateheze

Sub titlul acestei rubrici vom publica materiale care pot fi punct de plecare pentru discuţii în cadrul catehezelor cu părinţii. Ele au mai mult impact asupra celor care le urmăresc decât materialele scrise, deci sunt mai eficiente în cadrul întâlnirilor cu părinţii.

Dacă aveţi sugestii de materiale pentru această rubrică, ne-am bucura!

Dragoste şi înţelepciune să aveţi!

N.